Retorica mastilor in ciclul hallipilor de Hortensia Papadat-Bengescu

Descriere

O cercetare critică asupra romanului românesc interbelic scoate la iveală o literatură care vrea să iasă de sub auspiciile ,,doricului� manolescian. Pe temelia construită solid de un Liviu Rebreanu sau un Camil Petrescu, opera Hortensiei Papadat-Bengescu, atat de originală si de diferită, aduce un suflu nou, situându-se in categoria tipului ,,ionic� si ilustrându-l cu strălucire, chiar dacă în chip contradictoriu. Datorate lipsei de tradiţie a romanului psihologic la noi, aceste contradicţii dau nota inconfundabilă operei bengesciene.
Lucrarea de faţă se opreşte asupra ciclului Hallipa, capodopera bengesciană şi mai ales asupra celor care i-au adus celebritatea: personajele. Romanele ciclului � Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns � sunt lipsite de un epic bogat, de factură rebreniană, însă, romanciera îşi concentrează atenţia asupra conturării ,,fiinţelor sale de hârtie� şi asupra analizării psihologice profunde a lor.
Tehnica portretistică este astfel folosită încât să surprindă o realitate creată pentru a fi receptată simultan din perspectivă istorică (realistă) şi transistorică (parabolică); epicul devine funcţie a portretului. De aici modernitatea şi rezistenţa în timp a figurilor şi a simbolisticii figurilor bengesciene.
Portretele romancierei surprind foarte bine această idee a dualităţii, însăşi conceptul de mască de care se ocupă lucrarea de faţă semnificând dualitatea : o mască ascunde, dar şi arată. Aceste feţe ale lui Ianus pun problema retoricii unei măşti: ,,ce arăţi şi ce ascunzi?�. Iar personajele bengesciene se întrec în a ascunde ceea ce sunt, în a afişa o faţă care nu le aparţine. Romanciera se întrece pe ea însăşi scrutându-şi şi supunându-şi eroii unor adevărate experimente pentru a le demonta măştile şi pentru a vedea ce e dincolo de ele. De cele mai multe ori, însă, ,,trupul sufletesc� este linear sau inexistent, masca fiind singura realitate rămasă în picioare drept paravan.
Fiecare personaj are parte de o caracterizare amănunţită, pornind de la câteva linii de crochiu fugar, de la câteva comentarii colportoare ale celorlalţi, pentru a se ajunge la fixarea unei scheme caracterologice şi apoi a unei măşti, ulterior demontată de autoare piesă cu piesă. Măştile bengesciene devin, după analiza minuţioasă a ceea ce e dincolo de ele (un vid interior), adevărate antimăşti.
Demersul lucrării parcurge drumul dinspre teoretizarea tehnicilor de portret şi a celor de demascare a personajelor spre aplicaţia practică, de caracterizare a celor mai importante personaje, reprezentative pentru arta romancierei de a-şi crea lumea de travestiuri. în cele din urmă se subliniază devenirea romanului românesc la stadiul de roman psihologic, punându-se accentul mai ales pe pluriperspectivismul generator de teatralitate. Lumea bengesciană pare un adevărat carnaval cu ,,măşti groteşti� ce ascund ,,murdării lustruite�, un ,,theatrum mundi� populat de păpuşi supuse din snobism unui cod moral şi social, totul condus de romanciera ,,păpuşăreasă�.