...si la sfarsit a mai ramas cosmarul

     

Mi-a placut modul in care aceasta carte trateaza problema Raului. Cu totii stim ca Binele si Raul exista, dar ele tind sa ramana doar niste notiuni abstracte in mintile noastre, parca fara a ajunge sa ne atinga vietile cu adevarat. Aceasta carte ne reaminteste, poate un pic cam brutal, ca Raul este parte din viata noastra si ca nu ar trebui sa uitam asta niciodata, deoarece el navaleste in cotidianul nostru brusc, atunci cand suntem cel mai putin pregatiti sa-l infruntam. In romanul lui Craznic ni se prezinta cea mai infioratoare si mai ingrozitoare fata a Raului – insusi Diavolul (care poate avea la fel de bine figura feminina sau masculina, ori chiar amandoua in acelasi timp). Aici, manifestarile diavolesti (precum vampirii, varcolacii, incubii, Zburatorul, ielele, ciuma, mortii vii, cimitirele bantuite, mormintele profanate etc.) nu sunt in niciun caz romantate, cum intalnim de obicei in literatura fantasy, mai ales in cea pentru tineri. De asemenea, niciun sarut al vampirului nu este vazut cu ochi buni in acest univers fictional intunecat, gotic, plin de prevestiri si semne de rau augur. Avand in minte aceste lucruri, nu vom fi mirati asadar de viziunea scriitorului asupra Sfintei Inchizitii medievale, adica una mai degraba de intelegere la propriu a misiunii ei sfinte, aceea de a se lupta cu Raul in toate formele lui numeroase si extrem de neasteptate, de proteice. Inchizitia este vazuta asadar ca o organizatie ce-si ia foarte in serios misiunea si nu precupeteste niciun efort in lupta contra dusmanului lui Dumnezeu, chiar cu riscul unor pierderi colaterale, daca putem spune asa. Mi-a placut foarte mult modul in care autorul “se joaca” cu cititorul, cam ca pisica cu soarecele, anticipand mereu evenimentele, in prima parte a romanului poate chiar excesiv, uneori, dar nespunand de fapt absolut nimic decat exact in momentul in care lucrurile trebuie dezvaluite, iar in acel moment, cititorul face cunostinta cu cele mai intunecate dintre asteptarile si presupunerile sale. Adevarul este ca nu doresc sa va dau prea multe amanunte din poveste, pentru a nu va strica surpriza lecturii, mai ales ca aceasta carte TREBUIE citita. Cred ca atmosfera poate fi considerata un personaj de sine statator in aceasta poveste. Ea este apasatoare, intunecata, incordata, schimbatoare si infricosatoare de multe ori (vezi capitolul cu baronul Von Walter care bate la usa lui Arthur de Seragens, in toiul noptii, sau capitolul luptei din turnul castelului). Castelul Ultimelor Turnuri se afla in regiunea Nuit-aux-Bois (trad. aprox. “noaptea in paduri”), pe langa el curgea raul numit L’Eau d’Inferre (trad. aprox. “raul Infernului”) si era un loc blestemat, recunoscut, se pare, datorita violentelor extreme, nebuniei diabolice si faptelor nepermise ale fostului proprietar, marchizul Henri de Lauras-Montale, de la care personajul Josephine de Lauras il mostenise de curand, nu insa in lipsa unor zvonuri cutremuratoare referitoare la aceasta mostenire. De altfel, insusi numele castelului sugereaza ideea de sfarsit, de spatiu uitat de lume, loc propice apocalipsei, contribuind astfel din plin la crearea si mentinerea tensiunii actiunii textului. Toate personajele sunt de fapt mai mult decat ceea ce par a fi la o prima vedere, lucru pe care il constatam odata cu inaintarea in diegeza, acestea dezvaluindu-si treptat adevarata natura si caracterul, dar si secretele, partial. Niciunul dintre ele nu se afla acolo (adica printre invitatii la nunta marchizei Josephine de Lauras cu contele Max Schwartz) fara motiv si aproape toti au secrete urate care le umbresc vietile. Acordandu-le atentie in egala masura, autorul reuseste sa-si zapaceasca cititorul (in sensul bun al cuvantului), acesta din urma nemaifiind sigur de unde vine adevarata amenintare, pana la sfarsitul povestii. Finalul romanului consta intr-o serie de dezvaluiri in cascada si nu este in niciun caz fericit, daca luam in considerare acceptiunea generala a termenului (asta, in cazul in care v-ati fi asteptat la asa ceva). Putem spune insa ca este un sfarsit corect, rezonabil si moral. Asadar, Binele poate fi pus la incercare, provocat, invins chiar temporar de Rau, dar in final, nu poate fi distrus/desfiintat. Cumva, cred ca mesajul cartii este unul optimist, plin de speranta, care sustine ca natura umana nu este total si irevocabil corupta sau coruptibila. Cel putin asa am interpretat eu alegerea finala a vicontesei Adrianna de Valois, pe care o putem considera drept ultimul bastion al Binelui, ce nu se lasa corupt cu niciun pret. Imi place cavalerul Arthur de Seragens, dar pe vicontele Raoul de Vincenne il iubesc. In timp ce Arthur este atat de uman, de plin de slabiciune omeneasca, Vincenne reprezinta natura umana optimista, rationala si este tipul curajos, poate prea mult, provocandu-si astfel in mod inutil destinul. Cu toate calitatile sale, el isi dovedeste apartenenta la specia umana prin alegerile stupide (acceptarea invitatiei si venirea la nunta) si prin erorile de judecata (in cazul Josephinei de Lauras). Despre celelalte personaje importante ale romanului nu pot spune decat ca au capatat ceea ce s-au asteptat cel mai putin: - contesa Giulianna Sellini s-a jucat cu focul si a crezut ca scapa nepedepsita, dar… s-a ars rau tare, - Huguet de Castlenove a jucat “rolul” pasarii care pe limba ei a pierit, mai ales ca si-a ales foarte prost momentul sa “cante” si pentru ca nu si-a apreciat dusmanul la adevarata lui valoare, - ducele Eduard de Chalais – reprezentant al frumusetii reci, crude, care ascunde secrete teribile, dar care, in virtutea perfectiunii pe care crede ca o detine, se avanta curajos in situatii periculoase si crede cu tarie in capacitatea sa de a rationa; a fost mai ales victima modului sau de a trai si a imaginii de sine, cred eu, - marchiza Josephine de Lauras – pur si simplu a facut cea mai grava eroare de judecata din viata ei si a platit-o poate mai scump decat ar fi meritat, dar, na!, era nevoie si de un exemplu, - in cazul contelui Max Schwartz - numele spune absolut totul, chiar daca si eu am avut multa vreme dubii privind judecata mea, - si ultimul, dar nu mai putin important, temutul inchizitor Albert de Guy a dovedit ca Raul poate fi infruntat si invins (pana se repliaza), dar doar cu sprijinul credintei nestramutate, al suspiciunii permanente si nu fara pierderi colaterale, care nu fac altceva decat sa ofere puteri sporite Raului. Un alt mesaj important al romanului cred ca este acesta: CARTILE SUNT PERICULOASE, intr-un fel sau altul, in functie de cei care le recepteaza “invatatura”. (O sa vedeti voi la ce ma refer cand o sa cititi romanul.) In final, pot spune ca mi-a facut mare placere sa citesc acest roman (chiar daca eu nu sunt un fan al genului horror) si am apreciat drept interesant si exhaustiv studiul autorului, “O saga in negru“, din postfata cartii, in care prezinta mai pe larg unele dintre manifestarile Raului de-a lungul istoriei. Un alt punct de interes cred ca este anexa intitulata “… Si la sfarsit au mai ramas intrebarile“, semnata de Ioana Lazarescu si care este, de fapt, o recenzie ce pune in valoare problematica subiectului cartii si o trateaza cu responsabilitate, intuitie si, uneori, cu umor fin (“Tot ceea ce au reusit insa personajele a fost, in cuvintele autorului, sa faca ceea ce trebuie, cui nu trebuia.“)