COLINDE

Descriere

Datinile şi obiceiurile străbune încă suscită interesul tinerilor ca şi vârstnicilor, într-o epocă a informaticii, a locuitorilor de la sate ca şi a celor de la oraşe, în ciuda părerilor şi mentalităţilor moderniştilor, a spiritelor progresiste. Prin cânt, Colindele fac parte din poezia lirică; prin naraţiuni, descrieri, dialog, miraculos şi acţiuni eroice, Cântecele vechi constituie genul epic. în genul dramatic intră reprezentaţiile Vicleimului, ca şi spectacolul din Pluguşor.
Valoarea poetică a creaţiei populare răspunde oricăror pretenţii. Aceste datini din viaţa creştinilor sunt rânduielile calendaristice cu care s-au născut şi au crescut generaţii întregi şi şi-au înfrumuseţat viaţa cu „florile de aur”, cum le numea Mihai Eminescu, şi a căror profunzime de idei n-au degenerat în simple formalităţi, nici până astăzi.
Dragostea lui Mihai Eminescu pentru creaţiile noastre populare pornea dintr-un profund sentiment religios. Simţindu-se „suflet din sufletul neamului său”, el va afirma că e „un prieten pasionat al poporului”, „o parte a totalităţii”, „adică a neamului românesc”, mărturisind că: „Nu pierd niciodată ocazia de a lua parte la petrecerile populare. Ca un prieten pasionat al poporului, când acesta se adună în mase, simt că sunt o parte a totalităţii. E ceva dumnezeiesc în acest sentiment, aşa că orice serbare a poporului mi se pare o sărbătoare sufletească, o rugăciune cucernică. într-un asemenea moment pare că deschid un mare Plutarh şi din feţele cele mai vesele sau de o tristeţe ascunsă, din mersul vioi sau obosit, din legănarea şi din gesturile diferite citesc biografiile unor oameni fără nume, dar nimeni nu va putea înţelege pe cei nenumiţi, fără a fi simţit vreodată pe ceşti necunoscuţi”. Din amintirile lui D. Teleor, care ni-l înfăţişează pe marele admirator al creaţiei populare, nu numai în calitate de culegător şi cercetător al folclorului, se mai adaugă şi aceea de interpret al lui. Aflându-se odată la hanul Kiriazi, din Bucureşti, „Eminescu, după oarece timp, punea capul în mâini şi începea să cânte doine din Ardeal – aşa cum le cântă mocanii – şi cânta câte o oră întreagă. Ardelenii aflaţi la masă plângeau cu lacrămi”.
Piesele antologice pe care volumul nostru le cuprinde pe şirul sfintelor sărbători şi ale întâmplărilor biblice, vestind naşterea, botezul, viaţa, patimile Domnului sunt rânduite după cum se desfăşoară datinile.
Scoaterea la lumina tiparului şi înviorarea lor la aerul rece al secolului XXI, când mare parte din ele au început să se piardă, fiind înlocuite cu alte datini străine spiritului nostru, sunt ca merele de aur din grădina fermecată, uitată de lume. „Colindatul a fost pentru copiii noştri, o şcoală socială, o rămăşiţă de instituţie veche, cum a fost la început orice datină străveche”, cum scria în 1922, poetul Vasile Voiculescu.
„Florile dalbe”, sunt cuvintele magice, pe care orice copil sau om mare, dacă le cântă, deschid porţile Raiului şi orice dorinţă i se împlineşte. Toţi vor fi solii Domnului şi deopotrivă primiţi cu bucate, în schimbul darurilor sufleteşti aduse gazdei în chip de urări. Culese de pe întreg teritoriul ţării locuit de români, Colindele, Cântecele de Stea, Pluguşorul şi Vicleimul, indiferent de variante, întregesc sentimentul apartenenţei la spiritul unitar al românilor şi al vechilor ei hotare, în cadrul cărora românii s-au format ca popor. Ele sunt adevărate documente de limbă şi frumuseţe poetică, pe care timpul nu le-a alterat cu nimic.