Intalnire cu un necunoscut

’’Scriind trebuie să mă păstrez acolo unde lăuntric am fost mai tare rănită’’. Am început cu acest citat al Hertei Müller prin care se poate exprima ceea ce simt eu, ceea ce simte autorul despre munca asiduă pe care o depune când scrie, mai ales când scrie despre propria viaţă. Gabriel Liiceanu, discipol al filozofului Constantin Noica, s-a născut la 23 mai 1942, Râmnicu Vâlcea, fiind un adept al lumii, un căutător al absurdului, al ’’labirintului etern’’ în care ne cufundăm. Cartea de faţă ’’ Întâlnire cu un necunoscut’’ reprezintă viaţa autorului, viaţă ce conţine diferite atitudini faţă de diferite situaţii din viaţă. Pentru Liiceanu, soarta pe care o avem e oarecum neverosimilă, pentru el e un infern. ’’Setea de concret’’ care îl învăluie încă de la primii ani ai vieţii a fost decisivă; el nu putea deveni decât un filozof priceput,care ştie să mânuiască tainele cuvântului şi a necuvântului, care ştie să contemple la necunoscutul care i se perindă în gând, necunoscut cu care ’’împarte acelaşi creier’’. Spune la un moment dat în carte că nu e violent, dar când aude greşeli ale limbii poate deveni violent, că urăşte oamenii care sunt prea mândri de ei, dar, de fapt acei semeni nu valoarează nimic. E o carte ce merită citită, e un jurnal, un jurnal pe care l-a creat nu pentru public, ci, în primul rând pentru el, pentru a-şi aduce aminte mai uşor sentimentele pe care le-a trăit la un popas al vieţii. Moartea e un alt subiect în cunoaşterea eului său ’’trebuie oare să fim toţi analfabeţi când e vorba de întânirea noastră cu moartea?” ’’Cartea, un univers al particulelor mele’’, reprezintă şi lumea prietenilor săi, Monica Lovinescu, Virgil Ierarca, Emil Cioran, al discipolului său, Constantin Noica, care îi este părinte, de aici putând afla detalii despre ei, despre ceea ce au scris. Titlul, de la prima vedere ne conduce către centrul tuturor ideilor, un personaj cunoscut al filozofiei doreşte să se regăsească, iar calea cea mai simplă e scrisul. Există multe cărţi de acest tip, care tratează cu aceeaşi luare-aminte detaliile vieţii precum în Jurnalul Oanei Pellea(2003-2009), Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, Jurnalul Annei Frank, care ne dau posibilitatea de autocunoaştere. Putem foarte simplu să ne regăsim atitudinea în unul dintre acestea. Cartea e preţioasă, ar trebui citită, recitită, păstrată într-un sertar pentru a fi înmânată strămoşilor strămoşior noştri. Vă doresc spor la citit!