Forma apei

     

Forma Apei Povestea detectivului care elimina probele compromitatoare pentru o blonda suedeza Andrea Camilleri este unul dintre cei mai populari scriitori italieni contemporani, considerat un nume de referinta al genului politist. “Forma apei” este prima parte a seriei Comisarul Montalbano, aparut in anul 1944, vandut in milioane de exemplare, ajungand sa fie ecranizat cu succes. Silvo Montalbano, comisarul micului oras sicilian Vigata, este foarte respectat de comunitate pentru faima lui de om corect. Povestirea incepe cu cei doi topografi, care au ajuns acum la munca de jos intr-o zona unde isi desfasoara activitatea prostituate si consumatori de droguri. Pino si Saro se indreapta spre zona de lucru impingand agale carucioarele, mergand impreuna spre sectoare. Dupa ce Saro desertase de vreo zece ori caruciorul la groapa de gunoi amplasata in locul unde candva se afla iesirea din spate a fabricii, il orbi o sclipire violenta care venea de undeva din iarba. Mana dreapta zvacni, parand sa actioneze de unda singura, fara sa fi primit ordin de la creier si apuca medalionul urias de forma unei inimi batut cu briliante si cu un diamant mare in mijloc, introducandu-l direct in buzunar, ochii pandind sa nu cumva sa-l fi vazut cineva. In acelasi timp, Pino, care isi alesese partea dinspre mare zareste botul unui automobil care se itea dintr-un tufis mai stufos decat celelalte. Se apropie cu bagare de seama si zareste ca prin ceata silueta unui barbat nemiscat care parea cazut ca intr-un somn adanc. Ca pentru a-si face curaj, il cheama pe Saro, se chinuie sa deschida portiera care avea siguranta pusa. In acel BMW masiv de culoare verde se afla trupul neinsufletit al celui pe care Pino si Saro il recunoscusera. Reusind sa scape de starea de paralizie provocata de identitatea bine cunoscuta lor a mortului, il suna pe cel mai bun prieten al acestuia pentru a-l anunta dar Rizzo pare ca nu-i interesat de veste. Asadar cei doi merg la comisariatul de politie, netrecandu-le prin cap sa-i anunte pe carabinieri. Telefonul suna, intrerupand-ul pe comisarul Montalbano care este chemat sa efectueze investigatii. Acestuia ii sunt furnizate informatii pretioase pe parcursul anchetei de catre sotia celui decedat, declaratiile unora dintre cei ce-si duc veacul la “stana”, Jacomuzzi, fotograful criminalist iar Montalbano doreste sa afle adevarul, oricare ar fi acesta. Se constata ca inginerul implicat in politica Silvio Luparello suferise cu inima si ca moartea ar fi survenit din cauze naturale. Pe cand se pregateste judecatorul Lo Bianco sa inchida cazul, apare comisarul Montalbano hotarat sa-i ceara un ragaz de 48 de ore pe motiv ca astfel vor crede ceilalti ca ancheta lor nu e facuta doar de ochii lumii si de mantuiala. Ceremonia funebra are loc, atingand cote emotionanle impresionante, astfel ca vaduva lesinase, discursurile funerare fusesera tinute de episcop, vicesecretarul national al partidului, secretarul regional, multimea fiind compusa din cel putin doua mii de persoane care asteptau in curtea catedralei iesirea sicriului pentru a izbucni intr-un ropot de aplauze calde si tulburatoare. Cercetarile comisarului continua la “stana”, apoi la casa de vacanta pe care o indicase vaduva la Capo Massaria. Vaduva ii sugereaza, in urma unei povestiri pe care i-o face cunoscuta comisarului, sa cerceteze in amanunt ce s-a intamplat cu sotul ei. “Intr-o zi, l-am vazut pe prietenul meu asezand pe marginea fantanii o ulcica, o ceasca, un ceainic si o cutie patrata de tabla, toate pline-ochi cu apa. Se uita la ele cu luare-aminte. Ce faci? – l-am intrebat. Iar el mi-a raspuns tot printr-o intrebare: Care-i forma apei? Apa n-are nici o forma i-am spus razand. Ia forma care-i este data” pag 128. Avocatul Rizzo, cel de care aminteam ca i s-a telefonat in momentul in care a fost descoperit corpul fara viata, ocupa locul inginerului Luparello, dar este gasit mort si acesta la scurt timp. Nepotul iubitor al inginerului deasemenea. Acceptand inchiderea cazului, comisarul Montalbano isi ia o scurta vacanta si isi viziteaza iubita- pe Livia careia ii povesteste amanuntele anchetei pe care a desfasutat-o. Ii istoriseste despre “stana”, despre inginer, despre afectiunea pe care unul din nepotii sai o nutrea pentru el, despre cum la un moment dat aceasta afectiune se transformase, se convertise sau se pervertise intr-o patimasa iubire carnala, urmata de ultima lor intalnire amoroasa din garsoniera de la Cappo Massara, despre ce hram purta avocatul Rizzo si despre cum intelesese acesta sa transforme moartea lui Luparello in lovitura norocoasa a propriei cariere. Nu a omis-o nici pe Ingrid, despre sotul ei Giacomo, despre doctorul Cardamone si violenta cu care acesta isi sodomiza nora. Concluziile comisarului expun suspiciunile lui Rizzo asupra acestei relatii, cum avocatul incercase sa o implice pe frumoasa Ingrid in moartea lui Lupello, santajandu-l astfel pe Cardamone. Contemplandu-si iubita comisarul ii spune despre eliminarea probelor compromitatoare pentru Ingrid facand-o astfel geloasa. Ei bine, volumul este – asa cum ne-a obisnuit Andrea Camilleri – unul fermecator, din care nu lipsesc situatiile comice, neobisnuitul si evident gloantele si mancarea savuroasa italieneasca. Personajele sunt exceptionale, tipic siciliene – cu statut politic si legaturi in mafie. Consier ca povestea merita citita, avand in vedere ca suntem instiintati prin mass-media de situatii similare care se intampla, dar care, evident, au o finalitate dramatica. Seria comisarul Montalbano se continua cu alte peste 20 de volume, printre care la Nemira gasim "Cainele de teracota", "Hotul de merinde", "Sunetul viorii".