Confruntarea cu stresul si satisfactia in munca la cadrele didactice

Descriere

A fi dascăl în România de astăzi nu este foarte atractiv pentru numeroşi tineri, care preferă să îşi valorifice potenţialul în alte activităţi aducătoare de beneficii decât cele de la catedră. Unul dintre motivele invocate pentru lipsa de apetenţă a absolvenţilor de învăţământ superior pentru a fi profesori este, alături de remuneraţia modestă, dificultatea adaptării la solicitările muncii, ceea ce conduce la o satisfacţie profesională scăzută, la instalarea stresului şi, adeseori, la o patologie specifică.
Investigarea fenomenului stresului în muncă nu este, desigur, recentă. în spaţiul românesc sunt numeroase investigaţiile destinate să identifice modele ale stresului ocupaţional, cauze ale stresului şi tipuri de stresori, variabilele care influenţează receptarea şi confruntarea cu stresul. în câmpul educaţional însă, cartea Gabrielei Ivan, �Confruntarea cu stresul şi satisfacşia în muncă la cadrele didactice�, vine să umple un gol, ea fiind o abordare particularizantă a fenomenului, centrată pe munca învăţătorilor şi a educatorilor. Dacă în diverse alte ţări s-au efectuat studii asupra surselor de stres şi a mecanismelor de confruntare pe care le activează cei care lucrează în învăţământ, la noi astfel de lucrări sunt greu de găsit. Iar extrapolarea concluziilor din literatura străină la realitatea românească este riscantă, date fiind diferenţele notabile dintre sistemul românesc de învăţământ şi cele străine. Cu toate acestea, autoarea se raportează şi la realitatea europeană a muncii, consultând documente ale Comunităţii Europene privitoare la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi a securităţii şi sănătăţii în muncă.
Ce aduce nou această carte? în primul rând, o prezentare a muncii cadrului didactic din variate perspective: caracteristici ale muncii (varietate, rutină, inovaţie, cerinţe aptitudinale), aspecte motivaţionale, relaţia dintre satisfacţia şi performanţa în muncă, standardele profesionale. în al doilea rând, realizarea unei cercetări empirice a relaţiei dintre factori de personalitate şi adaptarea în munca de cadru didactic, adaptare reflectată în capacitatea de confruntare eficientă cu stresul în organizaţie şi nivelul satisfacţiei profesionale. Se cuvine amintit efortul de documentare al autoarei, ilustrat prin referinţele biblio- şi webografice ce conţine atât titluri consacrate în domeniu, cât şi lucrări recente care valorifică rezultatele cercetărilor de specialitate.
Cui îi este adresată această carte? Cercetătorilor, ca punct de plecare în documentare, responsabililor pentru starea învăţământului românesc ca sursă de informaţii şi posibile direcţii de intervenţie, cadrelor didactice însele ca prilej de autointerogaţie şi reflecţie. Poate că şi părinţilor, pentru a cunoaşte, înţelege şi preţui eforturile, deseori neştiute, depuse de educatoare şi învăţătoare în slujba elevilor ale căror realizări sunt sursa celor mai mari satisfacţii profesionale.
Prima dintre cele două părţi ale cărţii este o încadrare teoretică a problematicii muncii cadrelor didactice, în care sunt abordate atât aspecte organizaţionale, cât şi de individuale de natură să influenţeze apariţia şi confruntarea cu stresul. Activitatea de cadru didactic, deşi intelectuală în esenţa sa, este solicitantă deopotrivă şi la nivel fizic. Printre stresorii organizaţionali în munca de cadru didactic sunt amintiţi: nevoia permanentă de perfecţionare, supraîncărcarea cu sarcini, instabilitatea legislativă care obligă la adaptare, slaba dotare a unităţilor de învăţământ, orarul care nu se realizează în funcţie de curba de efort şi randament a elevilor, ci, mai degrabă, în funcţie de considerente administrative. La acestea se adaugă deteriorarea prestigiului social a muncii cadrului didactic, aşteptările adeseori nerealiste ale părinţilor, disponibilitatea redusă a multor elevi de a se investi în propria formare.
Un merit indiscutabil al autoarei este realizarea unei analize complexe a organizaţiei şcolare de la nivel macro la nivel micro. Astfel, la nivel macro, şcoala este prezentată ca o organizaţie care învaţă, în care sunt încurajate comportamentele proactive şi creative, instituţia şcolară funcţionând ca un sistem deschis care asigură permanenta autoreglare a raporturilor pedagogice dintre fluxurile de intrare şi cele de ieşire. La nivel micro, fiecare clasă de elevi poate fi considerată o �microorganizaţie socială de sine stătătoare� (Iosifescu, 1998) ce reflectă în mod specific şi unic caracteristicile întregului care este şcoala din care face parte. Dacă stresul ocupaţional ne afectează la nivel individual, deci micro, multe din cauzele sale sunt identificabile la nivel macro, motiv pentru care este adusă în discuţie sănătatea organizaţională a şcolii, consecinţă a unei culturi organizaţionale puternice, în care sunt valorizate satisfacţia cadrelor didactice şi motivaţia pentru învăţare a elevilor.
Dintre factorii de personalitate care îşi pun amprenta asupra confruntării fiecărui individ cu situaţiile potenţial stresante, sunt analizaţi localizarea controlului � reacţiile şi vulnerabilitatea la stres fiind sensibil diferite la internalişti şi externalişti - şi stima de sine, sursă de motivare sau, dimpotrivă, de descurajare în faţa evenimentelor solicitante.
Cea de a doua parte a lucrării este o cercetare desfăşurată cu multă acurateţe ştiinţifică având ca obiectiv studierea relaţiei dintre variabilele psihologice şi socio-demografice şi adaptarea în muncă a cadrelor didactice din învăţământul primar şi preşcolar. Autoarea a efectuat această cercetare nu doar dintr-un interes strict ştiinţific de cunoaştere, ci şi din dorinţa de a înţelege mai bine domeniul în care lucrează de destui ani ca învăţătoare.
Deşi desfăşurată pe un lot de învăţători şi educatoare dintr-un singur judeţ al ţării, fapt ce împiedică generalizarea rezultatelor la nivel naţional, cercetarea conţine o analiză rafinată a datelor colectate şi comparaţii în funcţie de variabile criteriu variate precum zona în care se află instituţia şcolară, grupa de vârstă şi de vechime a participanţilor la investigaţie, gradul didactic şi nivelul lor de studii.
Rezultatele studiului întreprins de autoare aduc elemente în înţelegerea modului în care se relaţionează caracteristicile de personalitate ale dascălilor, diferitele faţete ale satisfacţiei profesionale şi reacţia la evenimentele stresante. Reamintind că se impune prudenţă înainte de a extrapola concluziile pe populaţii mai largi, autoarea studiului constată că nivelul redus de stres se asociază cu un nivel ridicat al satisfacţiei în muncă a cadrelor didactice, cu precădere pe componentele facilităţilor şi a conţinutului muncii. în plus, progresul în carieră, concretizat în obţinerea gradelor didactice amplifică trăirile pozitive generate de profesie, o posibilă explicaţie fiind că dobândirea de gradelor didactice II şi I înseamnă perfecţionare profesională şi un plus de competenţă şi experienţă, susceptibile să genereze realizări care produc satisfacţie.
Obţinerea unui nou grad didactic înseamnă şi un plus de ani ai cadrului didactic. S-ar putea presupune că pe măsura înaintării în vârstă, creşte şi satisfacţia în muncă. Rezultatele studiului de faţă impun nuanţarea unei astfel de supoziţii; de fapt, se constată o dinamică în ambele sensuri. Dascălii aflaţi în plină maturitate profesională, cu vârsta cuprinsă între 27 şi 51 de ani, sunt mai satisfăcuţi de munca lor, atât în comparaţie cu colegii debutanţi, cât şi cu cei care numără anii pe care îi vor mai petrece în şcoală până la pensionare. Un fenomen similar a fost identificat şi la nivelul stresului celor trei categorii de vârstă; tinerii şi cei aflaţi aproape de pensie sunt mai stresaţi decât cadrele didactice din grupa de mijloc. Probabil că însăşi obţinerea gradelor didactice, ce survine în deceniile al patrulea şi al cincilea de viaţă generează multă satisfacţie, alături de realizări legate de performanţele elevilor. După 50 de ani însă, se pare că uzura şi solicitările psihice, alături de rutină amplifică trăirea stresului şi reduc sursele de satisfacţie.
La nivelul percepţiei comune, suntem tentaţi să considerăm munca educatoarelor mai uşoară şi mai puţin solicitantă decât a celor ce predau în ciclul primar. Analiza datelor colectate conduce la concluzia surprinzătoare că indiferent de ciclul în care lucrează, dascălii investigaţi se confruntă cu solicitări la fel de stresante, chiar dacă diferite. Acest fapt ar trebui să ne determine să valorizăm mai mult activitatea şi implicarea educatoarelor, care, iată, învestesc şi ele eforturi considerabile în profesie.
Diferenţele legate de reactivitatea la stres constatate între cadrele didactice ce lucrează în mediul rural şi, respectiv, urban, ar îndreptăţi afirmaţia că este mai greu să fii dascăl la oraş. Din păcate, numărul mic de participanţi la cercetare care îşi desfăşoară activitatea la ţară pun serios sub semnul întrebării o astfel de afirmaţie; cercetări ulterioare însă pe loturi extinse vor putea eventual confirma o ipoteză în această direcţie.
Diferenţe între modul în care sunt trăite stresul şi satisfacţia profesională aduce şi credinţa individului că stă sau nu în puterea sa să controleze cursul evenimentelor pe care le traversează. Această variabilă de personalitate � localizarea controlului � în varianta sa �în exterior� se asociază cu niveluri ridicate ale satisfacţiei profesionale. Surprinzător să constaţi că cei care consideră că alţii sau soarta le determină cu precădere realizările şi nereuşitele sunt totuşi mai satisfăcuţi de munca lor. Nu este deloc exclus ca acele cadre didactice care se simt puternic responsabile pentru ceea ce li se întâmplă să trăiască mai intens eşecurile, cu sentimentul că nu s-au străduit suficient, fapt ce le umbreşte bucuria realizărilor, iar în ansamblu le reduce starea de satisfacţie profesională.
Fără îndoială că explicaţiile propuse de autoare, ca şi cele pe care le putem găsi fiecare dintre noi, cititorii, stau sub semnul incertitudinii. Dar dacă Gabriela Ivan ne-a prilejuit momente de interogaţie şi analiză a realităţii muncii de cadru didactic, această carte nu a fost scrisă în zadar.
Cui îi este adresată această carte? Cercetătorilor, ca punct de plecare în documentare, responsabililor pentru starea învăţământului românesc ca sursă de informaţii şi posibile direcţii de intervenţie, cadrelor didactice însele ca prilej de autointerogaţie şi reflecţie. Poate că şi părinţilor, pentru a cunoaşte, înţelege şi preţui eforturile, deseori neştiute, depuse de educatoare şi învăţătoare în slujba elevilor ale căror realizări sunt sursa celor mai mari satisfacţii profesionale.