Calatoria lui Voltaire

Descriere

Aceste multimi se inversuneaza unele impotriva celorlalte, nu numai fara sa aiba nici un interes in problema, dar chiar fara sa aiba habar despre ce e vorba.

Se gasesc in acelasi timp cinci sau sase puteri beligerante, cand trei contra trei, cand patru contra doua, cand una contra cinci, urandu-se toate in mod egal unele pe celelalte, unindu-se si atacandu-se pe rand; toate fiind de acord doar asupra unui singur punct, acela de a face tot raul posibil.

Partea cea mai grozava a acestei intreprinderi infernale este ca fiecare sef de ucigasi pune sa ii fie binecuvantate steagurile si il invoca pe Dumnezeu in mod solemn mai-nainte de a se duce sa-si extermine aproapele.“ (Voltaire, „Dictionar filosofic“, traducere de Anca Delia Comaneanu)

Fara indoiala, miza lui Kjell Espmark pusa in joc prin „Calatoria lui Voltaire“ este mare. Fara indoiala, aspectul ei literar/ estetic este unul secundar.

Secundar in termenii mizei. „Calatoria lui Volataire“ scurtcircuiteaza bulevardele uzuale ce intretaie pantecele unui roman. Cartea poate fi citita si ca eseu, ca poem ori ca manual de filozofie geopolitica: scurtaturi prin care miza este haituita cu succes, dar pe care „literarul“, tratat nerabdator, se voaleaza.

Nici nu era nevoie de el.

O ironie

Secolul 20 a impins in caricatura idealul rationalist al Luminilor; l-a ridiculizat reducandu-l la absurd prin simplul fapt ca i-a etalat bastarzii sangerosi. Voltaire resuscitat tocmai in acest secol 20 – ce ironie! Ce ironie ca tocmai acest papa al Ratiunii luminoase, stiintifice, otelii, chiuretate de mistica trebuie sa descopere cum da gres Ratiunea, cat de facil poate fi ea scoasa la produs pe campul de lupta.

Modelul trebuie, desigur, modificat: calatoria lui Voltaire este calatoria unui intemeietor transformat in reformator. Si, cu atat mai tragic, este calatoria unui Voltaire transformat in Candide.

Lectia pe care o invata Voltaire e ca Ratiunea lipsita de sentiment schioapata. „Voltaire isi aminti de un citat din viata anterioara: nu exista rau mai mare decat sa fii lipsit de sentimente. Era ros de ganduri superstitioase: nu cumva acest veac inspaimantator in care nimerise era Infernul, cu o nisa aranjata pe masura lui si intru pedepsirea persoanei sale? Credinciosii care insistasera tocmai pe dimensiunea individuala a supliciului situasera intotdeauna infernul intr-o regiune geografica subterana. Nimeni nu-si imaginase vreodata ca Infernul putea fi situat in timp. Noua sa existenta era doldora de intrebari, cu raspunsuri deocamdata inaccesibile. Voltaire avea sa fie poftit sa treaca inapoi, in banca.“

Un cetatean al utopiei

Iata o ipoteza interesanta: prezentul nostru este infernul altora. Infernul lui. Prezentul in care ne aflam nu e o dimensiune obiectiva, ci o inscenare, o nisa pentru pedepsirea unui singur individ. Un aranjament la scara planetara pentru pedeapsa postuma a unui singur individ. Cu ce a gresit acest individ? A facut un gest impardonabil: a fost genial. A sustinut ca ratiunea optimizeaza sansele umanitatii la autodeterminare. Voltaire a facut un gest de „politica externa“, pe care Dumnezeu a parut ca l-a iertat. Doar a parut. Peste doua sute de ani, Voltaire are – in viziunea lui Kjell Espmark – ocazia de a fi flagelat in direct. Lumea s-a copt indeajuns pentru ca pedepsirea lui sa aiba efectul maxim. Dumnezeu (sa-i zicem asa, un nume conventional pentru instanta contestata de Voltaire) a avut timp sa-si pregateasca biciul. Fiindca nimic nu l-ar fi desfiintat mai categoric pe autorul lui Candide decat constatarea ca nu dementa, nu anarhia si nu arieratii mintal strivesc ideea de umanitate, ci ratiunea. Razboiul, minciuna si impostura sunt – fara idealisme ieftine – opera celor stabili intelectual. Sunt niste afaceri milimetric rationalizate si puse la punct, greu de eradicat. „Nu de «macel» discutau ei, ci de corectii aduse pe plan local, de masuri care sa permita o existenta mai armonioasa la nivel national. Nu voia nimeni sa izgoneasca populatia, nici sa-i distruga casele cu mortierele, era vorba doar de trasarea anumitor frontiere dictate de Istorie...“. in favoarea exactitatii, nu de «macel» a fost vorba in Kosovo, de exemplu, ci de logica. Logica hartii. Din nefericire, etica, sentimentul si ratiunea pot sa functioneze foarte bine ca piste paralele, iar cine pariaza pe intersectia lor are mari sanse sa iasa din joc si „sa se intoarca in banca lui“. Omul leibnizian (cu prototipul Candide), cetatean al utopiei, al celei mai bune dintre lumile posibile, s-a defectat de secole bune.

Scenariul lui Kjell Espmark nu este clement cu Voltaire-Candide. Dar nici cu contemporanii lui, autori ai ONU si ai iluziilor aferente. Daca prezentul in care traim este un simplu pretext pentru pedagogii divine, exersate punitiv asupra unui ins recalcitrant, situatia nu-i privilegiaza pe ocupantii secolului 20. Sunt niste figuranti lamentabili, cu care dumnezeu a jucat, si joaca in continuare, zaruri.