Anca lui Noe

     

Anca lui Noe sau vino mamă să mă vezi cum scriu poezii! Anca Mizumschi publică în 2009 la editura Humanitas volumul de poezii ''Anca lui Noe'', carte care atrage atenția din prima prin titlul pompos (titlu care pune din start autorul în rol principal), dar și prin facilul joc de cuvinte atât de la îndemână. Desigur, arca, prin substituirea literei r (de parcă am fi la fotbal) cu n devine, surprize-surprize, Anca, și brusc a început să curgă apă în lume. De la primele pagini întâlnesc meteahna românească, aș putea chiar să spun de începător, de a vorbi despre poezie și despre cât de specială este ea în istoria omenirii și desigur în cea personală, și ce oameni speciali, dar nefericiți sunt poeți și tot așa. Volumului începe în forță și vedem prezența subtilă a două entități autohtone, A. Vișniec (oștirea cu un singur soldat trimițând la țara cu un singur locuitor) și desigur Nichita Stănescu (prin paralela dintre soldat și destinul poetului, paralelă demnă să fie lăsată la muzeul Antipa). Înainte de a continua doresc să aduc câteva precizări. Aceste lucruri, ca și cele care urmează, mi se par vizibile din obiectul acela zburător din care a sărit Felix Baumgartner, nu aduc nimic nou, nu spun nicio revelație, ba chiar recunosc că e posibil ca să nu fi pătruns în adâncurile poeziilor. De ce nu am pătruns? Că am alunecat pe suprafața bolnăvicioasă, previzibilă și anostă care se întinde peste paginile lucioase. Pe parcursul volumului, Dumnezeu apare ca persoana vinovată de tot și de toate, mai puțin de poezie pe care se pare a inventat-o autoarea (eu știam că a inventat-o V. Mazilescu). Primul vers din prima poezie ''Dealerul meu preferat'' e groaznic, numai pentru el și ar fi trebuit să închid cartea și să joc ping-pong pe dezbrăcate, /Îmi cumpăr poezia plătind/ (sic! cum altfel să cumperi dacă nu plătind) zice Anca Mizumschi. Să nu comentez de ce e groaznic, pentru că în strofa a doua vine versul frate /țin în mână/, care este, recunosc, ceva mai acceptabil dar totuși, având în vedere contextul, se subînțelege imaginea, deci consider că e în plus precizarea membrului care susține. Poezia de deschidere nu depășește un pueril joc de imagini și idei. Tabloul autorului surghiunit, cu supărări și trăiti intense, cu părăsiri în fața ghișeelor și tot tacâmul care au generat poezii, se prelinge și nu ne părăsește până la cuprins și chiar la i.s.b.n. Citind prima poezie nu o să ai nicio surpriză în continuare, restul este reluarea unui disc de vinil uitat sub ac. Poemul ''La ruletă'', chiar dacă nu face notă distinctă, este totuși mai închegat, și zic eu, mai cerebral. Păcat, păcat că vor veni: agasanta cacofonie /anca ca/ (În turneu), ridicolul pleonasm /se întorc înapoi/ (Pe scară), etc. Este obositor de câte ori autoarea pune accent pe ea, astfel că avem o avalanșă de genul:/ prietenii mei/ (de două-trei ori de-a lungul poeziilor), /corpului meu/, /pielea mea/, /timpul meu/, /împotriva mea/, /mormântul meu/, /corpul meu/ (am mai spus parcă dar, credeți-mă, se repetă pur și simplu precum revelionul), /aniversarea mea/, /carnea mea/, /strada mea/, etc etc. (și am ajuns doar la jumătatea cărții). Acestea sunt erori, hai să zicem, de tehnică literară. Mai este într-o poezie o exprmare /să fac pluta pe spate /(Sfinții părinți sunt bărbați) care mi se pare ușor pleonastică. Să fac pluta oferă deja imaginea plutirii pe spate. Nu mai stau să arăt alte derapaje, cine vrea să le descopere e invitatul meu, am mai lăsat câteva pentru cutezători. Interiorul poeziilor, filonul acela care trebuie simțit, care e musai să fie transmis, se lasă greu descoperit, și asta pentru că nu există. Cel puțin nu aici, poate în alt volum, pentru că aici găsim imagini îndrăznețe cu iz de Naum: /a locuit înaintea mea în mama/ zice Anca referindu-se la soră, iar autorul mai sus menționat are versul binecunoscut citat aprox. /îmi aduc aminte de zilele în care locuiam în mama. Poeziile din Anca lui Noe nu au forță, vorbesc în gol despre ceva ce ar trebui să viețuiască, și anume poezia autoarei. Eu vreau să văd că ea este năucitoare, vreau să văd că poezia ei amenință moartea (deși, aici aș veni cu strâmbatul din nas și aș zice ce poate să amenințe moartea?, e ușor pompos versul citat), vreau să văd cum este roasă ea, autoarea, de cuvinte, nu doar să mi se zică, nu doar să fiu amenințat, cum spuneam mai sus, cu un buzdugan fermecat. O să se spună că poate toate astea se văd în volumele anterioare și că este o carte testamentară, o carte de inventar, dar eu zic bun!, și deschid la prima pagină unde poetul (definițiile date poetului în poezii mi s-au părut mereu ca peștii de sticlă pe televizoarele Diamant) este comparat cu soldatul (vă mai aduceți aminte?). Și cu asta zic tot, dar mai îngroș cu o tușă soldatul nu are cum să facă inventar, să se oprească, să își aminetască. Poetul, conform acelei comparații, conf. acelei concepții, nu are dreptul la nicio secundă de odihnă, el aleargă, luptă, uneori nevăzut de comandant. Toate astea, toate faptele poetului, nu se explică. Este, zic eu, o contradicție a autoarei în concepția ei despre poezie. Anca Mizumschi este ancorată (că tot vorbim de arcă) mai mult forțat în portul poeziei din 2012, cuvinte precum: mailuri, spații publicitare, panouri, se regăsesc în volumul acesta dar fără a avea un rol hotărâtor, fără să devină personaje pe care să le urmărim (da, mailul poate fi un personaj). Revine neobosită la ea, la împingerea în ochii cititorului a unei Anca plină de toate diversitățile vieții (că de aia este a lui Noe și nu a lui Moise -sic!-) generatoare neobosită de poezie (din mine poezia țâșnește - Autoportret cu vene deschise). Gravidă cu scrisul cum tot ea declară, autoarea pozează în mămica ce se fotografiză ani de-a rândul fără să ajungă să nască însă, povestind despre copilăria noului născut, despre viața și sentimentele pe care le va avea, despre eșecurile mai mult sau mai puțin sentimentale. Nu, cartea nu surprinde, cartea nu răvășește, aștept autoarea să transforme fiecare fragment din ea într-o poveste demnă, pentru că demnitatea lipsește cu desăvârșire din toate rândurile, eu personal nevăzând nimic altceva decât o adolescentină tânguială.