Dialog epistolar

Descriere

Maria Cordoneanu: Temperamentul comunicativ, prin excelenţă, a lui Mircea Zaciu a cuprins şi compartimentul "afectuos-mărturisitor" al corespondenţei, existentă în arhivele multora dintre oamenii apropiaţi lui. Volumul de faţă întruneşte peste două sute de scrisori trimise şi primite de la prietenul său Ion Brad. Mircea Zaciu - Ion Brad. Dialog epistolar nu se suprapune celor patru opuri ale Jurnalului, ci le completează împingând "hotarele" timpului până la "iarna" anului 1952 şi, ca o consecinţă firească, dilatând aria preocupărilor. Cum expeditorul şi adresantul erau confraţi în plan spiritual, în cele mai multe cazuri epistolele se constituie în veritabile pagini de istorie literară ce aduc în atenţie viaţa culturală a Transilvaniei - vizat fiind, în primul rând, mediul literar şi universitar din Cluj -, personaje şi personalităţi noi sau în alte ipostaze, întâmplări, bucurii, necazuri ce conturează, în final, portretul Profesorului, cu majusculă, cum îi spuneau în Cluj nu numai studenţii săi.Ion Brad: "După cincizeci de ani - îmi este foarte greu să evoc în câteva pagini luminişurile şi, rare, ascunzişurile unei prietenii de 50 de ani. Da, atât a risipit timpul între prima mea întâlnire, din primăvara lui 1949, cu Mircea Zaciu pe atunci student în anul II la Filologia clujeană, eu fiind încă "balic" la această facultate, şi stingerea subită, după numai două zile de la ultima noastră întâlnire la Bucureşti (...). Admiraţia şi grija noastră comună pentru cei trei mari "bătrâni" ai Clujului (Ion Agârbiceanu, Emil Isac şi Lucian Blaga) ne-a apropiat, ne-a legat şi mai multe sufleteşte. (...). O, dar câte alte momente aş mai putea să evoc! Mă opresc doar la două. în primăvara lui 1999, fiind invitat din nou la Festivalul "Lucian Blaga" de la Cluj, am aflat că există intenţia de-a mi se oferi titlul de "Cetăţean de onoare" al municipiului. Dar cum observasem că la aniversarea de 70 de ani ai lui Mircea Zaciu, din toamna lui 1998, nici una din instituţiile culturale, pe care el le-a slujit şi onorat o viaţă întreagă, nu-i dăduseră nici o importanţă, am transmis consilierilor clujeni că nu pot accepta titlul lor onorific decât odată cu Mircea Zaciu. Ei, în frunte cu primarul, adeseori hulit, Gheorghe Funar, generos cu instituţiile şi oamenii de cultură, au înţeles bine situaţia şi ne-au cinstit pe amândoi împreună. Mircea Zaciu a fost bucuros şi chiar mai emoţionat decât mine. Am locuit, toate zilele acelea, în casa familiei Zaciu, de pe str. Bisericii Ortodoxe nr. 12, unde Mircea, tracasat, şi împins în toate procesele de unele neamuri nebune ale Corinei, fără să mi-o spună în cuvinte, mi-a arătat, prin toate gesturile, atât de familiare altădată, că împăcarea dintre noi trecea dincolo de conjuncturile nefericite ale unor vremuri întoarse pe dos. Parcă eram iarăşi studenţii şi literaţii tineri din anii '50, gata să luăm viaţa în piept...."