Pururi tanar ( vol I )

Descriere

Doi cunoscuţi eminescologi, Mihai Cimpoi şi Victor Crăciun, au pus la cale, în complicitate cu un editor destoinic şi inimos, Anatol Vidraşcu, editarea unui CORPUS EMINESCU în zece volume. A . operelor şi, fragmentar, a scrierilor despre el. Ei se gândesc deja la anul 2000, atunci când vom aniversa 150 de ani de la naşterea "poetului fără pereche", cum i-a zis unul dintre contemporanii săi, sau a "omului total al culturii noastre", cum i-a zis altul. Primul volum din această nouă serie, pe care îl ţineţi acum în mână, a apărut într-un moment în care poetul naţional primeşte un nou val de contestare (al câtelea?), din partea unor tineri versificatori şi ideologi europenişti care, foarte siguri pe estetica lor, declară ritos că "poezia lui Eminescu nu mă încântă, de fapt nici nu există pentru mine" sau "poetul însuşi era ceva inert şi ridicol, ca o statuie goală pe dinăuntru şi cu dangăt spart", ori, şi mai limpede, "poezia lui Mihai Eminescu mă lasă rece" şi "proza lui Eminescu mă lasă rece, este sub nivelul minimei lizibilităţi [...], arată la fel de sec ca o carte de telefon versificată" şi alte asemenea propoziţii scandaloase pentru spirit. Justificarea pe care o dau unii acestor reacţii de neimaginat într-o cultură normală este că de multă vreme Eminescu a fost subiect protejat, mistificat, zidit într-un cult paralizant de manualele şcolare şi de ideologia totalitară. A venit vremea să-l citim cum trebuie, spun ei, şi să dăm deoparte scutul de protecţie care împiedică dreapta evaluare critică...
Eminescu a fost, într-adevăr, obiect de cult în şcoală, nu de azi, de ieri, ci de multă vreme, şi, iritat, G. Călinescu se ridica în anii 30 împotriva acestui spirit mistic care însoţeşte pe autorul Luceafărului şi care face din el un monstru de erudiţie şi înţelepciune în toate domeniile spiritului, de la indianistică la matematică şi fizica teoretică. Lauda perpetuă, nediferenţiată, triumfalist este tot atât de nefastă pentru destinul unui mare poet ca şi negaţia şi zeflemeaua perpetuă, şi singura metodă de a dovedi preţuirea noastră este de a-i citi în spirit critic. Nu trebuie, cred, să intrăm azi în panică şi să facem un sindrom depresiv dacă trei sau patru juni necopţi la minte, dornici să se afirme, ne anunţă solemn că Eminescu a devenit pentru ei ridicol şi că poezia lui îi lasă completamente rece. Să-i lase, nu-i o mare catastrofă naţională, în toate timpurile şi în toate locurile se găsesc şi se vor găsi în continuare indivizi care vor face indecenţe pe statui şi vor spune că marii poeţi sunt perimaţi. Vor veni în mod sigur alţii mai luminaţi şi mai talentaţi, care vor descoperi că statuia lui Eminescu nu este goală şi că sunetul liricii sale este plin şi armonios... Ar fi o mare eroare dacă ne-am apuca acum să dovedim celor care îl contestă că Eminescu este un mare poet şi că poemele sale plac şi azi celor care ştiu să le citească... Istoria literaturii române arată că asemenea refuzuri se ţin lanţ în secolul nostru şi că marii creatori au fost mereu vânaţi, insultaţi, minimalizaţi. Să ne consolăm cu gândul că absurdităţile mor tinere şi singure şi că nu toţi cei care le debitează vor intra în istorie.
Eminescu nu trebuie, în consecinţă, apărat nici cu exces de zel, nici cu indignare, pentru că, se ştie, un poet care trebuie sprijinit este pe cale să cadă. Ceea ce nu este cazul lui Eminescu. El trebuie doar publicat sistematic şi comentat în spiritul adevărului estetic. Este suficient. Superlativele nemăsurate l-ar umili tot atât de mult ca şi insultele celor care, neavând gust estetic şi nici bun simţ, îi contestă orice valoare. Geniul se protejează singur, prin opera sa. Eminescu rezistă oricărei analize critice serioase şi, cum a dovedit timpul scurs de la moartea lui, el iese mai pur şi mai puternic din succesivele negaţii la care este supus de spiritul nostru dâmboviţean cârtitor şi nestatornic. După proletcultiştii care nu acceptau din el decât Viaţa şi prima parte din Împărat şi proletar, iată vin acum în forţă europeniştii postdecembrişti care nu mai acceptă nimic din scriitorul devenit pentru noi, românii, un mit naţional. Vor trece şi ei, aşa cum au trecut ce-i dinainte, însoţiţi de aceeaşi glorie...
Criticii literari, tineri sau vârstnici, au altceva de făcut în acest răstimp: să-i recitească poemele şi prozele şi să pregătească noi sinteze în funcţie de sensibilitatea estetică a timpului nostru. Ce ne place şi ce nu ne mai place, azi, din Eminescu şi, mai ales, de ce? Iată întrebarea la care trebuie să răspundă spiritul critic autentic. El nu trebuie să se lase niciodată timorat de cei care, incapabili de a înţelege cuprinderea şi paradoxurile unui mare spirit, îl contestă în chip prostesc şi vehement pe Eminescu, un poet în care ei nu văd nimic. Un proverb Zen ne spune însă că, dacă nu auzi şi nu vezi nimic în Univers, de vină nu este Universul. De vină este cel care nu are urechi să audă şi ochi să vadă...

Atâta să nu uitaţi:
că el a fost om viu,
viu,
pipăibil cu mâna.
Atâta să nu uitaţi: că el a băut cu gura lui, -
că avea piele
îmbrăcată în stofa.
Atât să nu uitaţi, -
că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină.
Atât să nu uitaţi! Numai atât,
că El a trăit,
înaintea noastră...
Numai atât,
în genunchi vă rog,
să nu uitaţi!

1970, Nichita stanescu