Principii de estetica

Descriere

Era în ultima primăvară a lui Labiş. Faima lui era atât de uriaşă încât noi studenţii inodori şi incolori primeam în urechi ca fiind valoroase orice ştiri, oricât de neînsemnate ar fi fost ele, oricât de neclare şi ambigui despre el. Luase obiceiul să vină la Facultatea de filologie. Din vreo pricină de femeie poate, sau pur şi simplu din dorinţa de a audia celebrul curs al profesorului Tudor Vianu. Nu-l iubeam. Eram topit de invidie. Fusese îndrăgostit de femeia pe care eu o iubeam. El publica, şi semnul tipărit al literei mi se părea miraculos şi de neatins. Nu era foarte înalt, avea un chip rotund, nasul cârn tronând peste o imensă mustaţă răsucită. Purta bundă, ca o sfidare împotriva oraşului şi a burgheziei în haine nemţeşti, pe atunci monstruoasă nu numai în textele tipărite despre ea, dar şi din pricina ideilor fixe ale acelei perioade. Aici memoria mi se tulbură şi nu ţin minte ce căutam în amfiteatrul Odobescu plin de studenţi prost îmbrăcaţi, unii dintre ei, printre care mă număram şi eu, mâncând "crep" la porţia în plus pe care o ofereau cantinele studenţeşti. Deodată, cineva de la catedră care ţinea loc de tribună (nu mai ţin minte cine) s-a ridicat şi cu un glas rituos a zis: "Se află printre noi Nicolae Labiş şi am fi fericiţi dacă el ne-ar citi o poezie". [...] Văd parcă pe Labiş ridicându-se de o gravă nobleţe naturală care lăsa puţin dureros şi distant între el şi noi o barieră a neatingibilului. Nu s-a urcat lângă catedră, ci a rămas în faţă chiar lângă primul şir de bănci, şi într-o tăcere în care nici memoria nu mai funcţiona, brusc a anunţat titlul poeziei Moartea căprioarei, ştiută, adorată, invidiată, negată şi urâtă sufletului meu. Cred că numai pentru mine a existat în acea secundă senzaţia gheţii pe şira spinării. Calm şi degajat, bonom şi profund distant totodată, cu un soi de firesc al nefirescului, cu un glas al cărui timbru s-a scurs prin urechile noastre, moale şi dur totodată, vers de vers, a început să-şi retrăiască poemul (era prea tânăr ca să-l poată recita), începându-şi versurile lin şi tărăgănat şi sfârşindu-şi-le brusc, de parcă vântul ar fi avut ecouri semantice. Mi-aduc aminte cuvântul "nămol" în care se termina un vers. Era atât de scurt zis şi de brutal, încât nămolul se materializa. Mi-aduc aminte de ultimele trei cuvinte rostite de el într-un alt vers... "planetă şi grea". Se terminau de o rară violenţă, într-un vers în care spunea că-şi şterge mâinile de sânge pe piept, el a făcut gestul de a-şi şterge mâinile pe bunda înflorată. Absolut toţi, automat, ca nişte copii, ne-am uitat în clipa aceea la mâinile lui şi la bundă, ca şi cum şi mâinile, şi bunda, ar fi fost pline de sânge. Brusc nu mai ţin minte nimic şi păstrez numai sentimentul de atunci, sentimentul deznădăjduitor că el era de neatins. Mi-a produs o impresie sublimă şi deprimantă. Atunci nu puteam crede că se poate scrie o poezie mai minunată decât Moartea căprioarei, pe care o iubeam şi o uram. Aş fi dat orice pe lume să fiu eu autorul acelei poezii. Norocul lui mi se părea uriaş. Cu oricare altul aş fi putut să fiu prieten, cu el niciodată. Mi se părea şi foarte frumos, deşi nu era. Nu puteam să-iprind în noţiuni personalitatea acelei recitări şi asta îmi dădea o mare nelinişte. Abia acum ştiu că acea seară în care am avut tristul noroc să-l văd nu ţinuse de noţiune şi deci nu aveam cum s-o înţeleg cu noţiunile, că ea nu ţinea nici de caracterul meu, ci era numai o aspiraţie a mea atât de brusc relevată încât chiar şi resturile de memorie care astăzi le mai pot evoca nu sunt altceva decât explozia de atunci a iubirii drepte pentru poezie. [...] Atâta vreme cât el a trăit eu nu am publicat nici un vers. El a murit în decembrie, eu am debutat în martie, anul următor."
Nichita STĂNESCU, Sentimentul deznădăjduitor că el era de neatins, în volumul Gheorghe Tomozei, Moartea unui poet Bucureşti, Editu ra Cartea românească, 1972, p. 423-425.

MOARTEA CĂPRIOAREI
Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.
Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.
Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpata soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.
Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare inserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!
Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.
Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!
Dar văile vuiră.
Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii,
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te datini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini...
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.
Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu..
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.
Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea_
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!