Infasurat in manta-mi... - Memorialistica. Marturiile contemporanilor (Vol. II)

Descriere

Cum se ştie, însemnătatea istorică a unei personalităţi este determinată de suma contribuţiilor în planul activităţii proprii şi recunoaşterea acestora în desfăşurarea timpului. Lui Eminescu, timpul i-a înălţat, durându-i în conştiinţa nepieritoare a umanităţii, columna definitivă a geniului, şi pentru că opera sa a fost rând pe rând redescoperită, - ca un miracol perpetuu în vreme - şi pentru că generării succesive au aflat noi seve venite din adâncuri de gândire şi simţire, însuşindu-le ca pe cele mai de seamă bunuri ale unei întregi culturi.
în acest fel, locul pe care îl deţine astăzi Mihai Eminescu în spiritualitatea românească nu a sporit în proporţie aritmetică, ci în cea geometrică, secolul de nemurire care a trecut de la 15 iunie 1889 făcând să strălucească din ce în ce mai puternic Luceafărul.
Dovada palpabilă a acestei preţuiri, fără precedent în cultura naţională, este dată şi de imensitatea "şirelor" care i s-au dedicat, pentru că autorul Geniului pustiu detine supremaţia referinţelor bibliografice în istoria noastră literară. Sute de volume, zeci de mii de articole, note, însemnări, eseuri, cronici, studii, cercetări documentare, amintiri, evocări, versuri, proză, creaţii dramatice - am zice metaforic "pagini fără de sfârşit" - formează cea mai cuprinzătoare analiză a operei şi ilustră recunoaştere a personalităţii creatorului ei.
Si aceasta s-a produs nu numai pentru că "scrisul eminescian este profund legat de destinul românilor, de istoria, prezentul şi viitorul acestui neam, pentru care a acţionat în deplină ştiinţă istorică, într-o succesiune logică vizionară şi cu neînfricare patriotică, în scurta dar neobosita sa viată, ci şi din perspectiva pe care o deschidea unui popor încă neîndeajuns de cunoscut în planul civilizaţiei şi culturii europene.


AL. OBEDENARU
Cum l-am cunoscut pe Eminescu
În 1888, la cafeneaua Fialkowski, el venea foarte rar, chelnerul îi aducea un şvarţ, pe care i-l plătea înainte de a-l bea. Nu vorbea cu nimeni şi pleca după 10 sau 15 minute. In anul acela, într-o seară de toamnă, şapte ziarişti am ieşit din cafenea şi am coborât panta străzii Câmpineanu, hotărâţi cu toţii să omoram câteva zeci de clipe.
Mihai Eminescu ieşea de la Osvald, devenită mai apoi Helveţia.
- Salut, zise el.
- Să trăieşti, maestre. Hai cu noi, îi răspunse Radu Popeea, care era vechi tovarăş de petreceri al lui Eminescu.
Până atunci nu cunoscusem personal pe autorul Sărmanului Dionis. Radu Popeea mă prezentă lui Eminescu.
Face stihuri, zise poetul, are să moară de foame, cu hainele rupte, cu ghetele sparte cum sunt ale mele.
O parte din conversaţia noastră, în seara aceea, a fost mai mult istorică. Eminescu cunoştea amănunţit toate intrigile domniilor noastre pământene din secolele dispărute, ştia întocmai, ca Odobescu şi Tocilescu, numele fecioarelor de domni şi numele tuturor domniţelor. Nefericitul poet avea o mare admiraţie pentru Bolintineanu numai fiindcă a scris poezii istorice-naţionale.
- Bietul Bolintineanu! exclamă cineva, a murit în spital la Pantelimon!
- Dar unde vrei să moară? într-un castel? Poeţii n-au castele decât în Spania, strigă indignat Eminescu.
Autorul Luceafarului avea figură obosita, se cunoştea că suferise mult, ochii lui erau, însă, tot sclipitori, pătrunzători, hipnotizori.