Enciclopedia plantelor medicinale cultivate din Romania

Descriere

Cea mai completa lucrare din domeniu!
Format A4



în România, dintre plantele care au proprietăţi medicinale, numai, aproximativ, 300 se recoltează şi se valorifică, unele ca materii prime pentru fabrici de medicamente, farmacii, pentru uz intern, altele pentru valorificare în străinătate. Şi totuşi o mare parte din valoarea pe care natura ne–o oferă, an de an, se pierde din lipsa de cunoştinţe sau din dezinteres. De aceea, se impune tot mai mult răspândirea tot mai largă a mijloacelor de cunoaştere şi a tehnicilor de recoltare, cât şi simplificarea procedeelor de prezentare a cunoştinţelor necesare despre plantele medicinale.
Plantele cu efect favorabil asupra organismului omului sau cu efect inhibant asupra unor agenţi patogeni îşi datorează valoarea terapeutică anumitor substanţe. în cazul fiecărei specii de plantă medicinală trebuie cunoscut acea substanţă sau acele substanţe care le asigură valoarea şi care se numesc principii active. Din ansamblul substanţelor ce se găsesc într-o specie numai unele prezintă interes farmaceutic.
La enumerarea substanţelor conţinute de către o specie de plantă medicinală se apelează frecvent la toţi compuşii identificaţi în planta respectivă. Astfel, la o asemenea înşiruire se nominalizează o serie întreagă de compuşi chimici: „planta conţine aminoacizi, grăsimi, zaharuri, amidon, mucilagii, potasiu, etc.¢, texte cu care nu se spune nimic fiindcă nu există nici o plantă care să nu conţină substanţe din grupele menţionate. Situaţia se schimbă doar atunci, când substanţa cu pricina se găseşte într-un procent semnificativ mai mare în comparaţie cu alte plante. Cantităţile însemnate de mucilagii din nalbă sau podbal conferă acestor substanţe interes terapeutic. Din întreaga compoziţie chimică a unei specii prezintă interes terapeutic numai substanţele biologic active.
Valoarea produsului vegetal este condiţionată de conţinutul în principii active. Acestea sunt:
a) Vitamine.
Vitaminele sunt substanţe organice complexe, indispensabile desfăşurării normale a proceselor vitale. Organismul uman are realmente nevoie de un aport zilnic din toate cele 13 vitamine absolut necesare; acestea sunt: A, B1, B2, B6, B12, C, D – D1 – D3, E, H, K – K1 – K2, PP, acid pantotenic, acid folic.
Vitaminele constituie principiile cele mai importante care sunt sintetizate în frunze (în special). Plantele medicinale nu oferă cantităţi prea mari din vitamine, dar înaltul lor grad de asimilabilitate, faptul că se absorb împreună cu celelalte principii active (care vin să completeze efectul terapeutic urmărit) le conferă acestora o importanţă deosebită. De exemplu:
- măceşul (în fructe) este bogat în vitamine C, A, B1, B2, P, K, acid nicotinic, dar şi alte substanţe cu valoare terapeutică cum ar fi: tanin, acid malic, acid citric, pectine, zaharuri.
- urzica este bogată în vitamine C, K, A, B2; mai conţine substanţe azotoase, clorofilă, mucilagii.

b) Glicozide (heterozide)
Glicozidele sau heterozidele sunt compuşi alcătuiţi dintr-o componentă glucidică şi o componentă neglucidică, denumită aglicon, a cărei structură chimică poate fi foarte diferită. Agliconul conferă glicozidelor proprietăţi fizice, chimice şi farmacologice specifice, condiţionând în cea mai mare măsură utilizarea lor ca substanţe terapeutice. Din grupul glicozidelor fac parte:
• b1. Cardiotonice.
Acest tip de glicozide este răspândit în frunzele plantelor din familiile Apocynaceae, Liliaceae şi Scrophulariaceae. Au acţiune favorabilă asupra cordului bolnav, diminuând pulsul, regularizând ritmul şi bătăile inimii; acţionează uneori şi ca diuretic.
• b2. Antracenozide.
Compuşii din această categorie se găsesc în rădăcinile mai multor plante, dar, în special, în scoarţa şi frunzele de Rhamnus frangula (cruşin). Din această categorie fac parte frangulina şi senozida. Acţiunea lor este purgativă sau laxativă ori laxativ – purgativă.
• b3. Saponozide.
Saponozidele sunt răspândite îndeosebi la reprezentanţii familiilor Dioscoreaceae, Amarylidaceae, Liliaceae, Scrophulariaceae. Din acest grup fac parte saponinele: tigonina, gitonina, digitonina, holoturina, etc. Saponinele au acţiune expectorantă, hemolizantă şi în unele cazuri depurativă.
• b4. Flavonozide.
Compuşii din această categorie se găsesc în florile şi rădăcinile unor plante din familiile Scrophulariaceae, Compositae, Leguminosae, Rosaceae, fiind cunoscuţi circa 50 derivaţi flavonici care se găsesc liberi sau sub formă de glicozide. Flavonele formează cristale incolore. Ele au acţiune, predominant, diuretică.
• b5. Taninuri.
Taninurile sunt substanţe prezente la numeroase specii de plante superioare şi localizate în sucul vacuolar al celulelor corticale, frunzelor şi fructelor. Taninurile se prezintă sub forma unor soluţii concentrate, refrigerente. Proporţia în care se găsesc ele variază în limite foarte mari, de exemplu: în scoarţa de Quercus sp. 10 – 20%, la Salix sp. 9 – 13%, la Tilia sp. 15 – 20%, etc. Taninurile sunt astringente şi au rol hemostatic.
• b6. Tioglicozide.
Tioglicozidele, un alt grup de glicozizi, prezintă caracteristici de activare locală a circulaţiei sângelui.

c) Alcaloizi.
Alcaloizii sunt substanţe cu caracter bazic, răspândite, în special, la dicotiledonate. Aceştia constituie un grup foarte heterogen din punct de vedere chimic. Deşi sunt substanţe toxice, în doze mici se folosesc în terapia unor afecţiuni, având o acţiune calmantă, anestezică şi curativă. Din multitudinea de alcaloizi se pot enumera: atropina din frunzele de Atropa bella – donna (mătrăgună), papaverina din seminţele de Papaver rhoeas (macul de câmp), cumarina din Melilotus officinalis (sulfină), umbeliferina din florile de Matricaria chamomilla (muşeţel), etc.

d) Holozide.
Dintre cele mai importante holozide pot fi enumerate:
• d1. Gume.
Gumele sunt poliglucide complexe, care prin hidroliză dau galactoză, manoză, glucoză, ramnoză, xiloză şi alte monoze. Ele au proprietatea de a reţine apa, formând cleiuri, soluţii mucilaginoase şi geluri. Se întâlnesc la seminţele plantelor din familiile Leguminosae, Liliaceae şi în tuberculii plantelor din familia Araceae, sub formă de substanţe de rezervă. Gumele au proprietăţi emoliente.
• d2. Mucilagii.
Mucilagiile se găsesc în scoarţele unor copaci, în cotiledoanele multor seminţe unde au rol de a reţine apa, preîntâmpinând procesul de deshidratare. Mucilagiile au diverse roluri.
• d3. Pectine.
Pectinele sunt polizaharide de natură necelulozică, care se găsesc în structura peretelui celular al plantelor, mai ales în fructe (aproximativ 30%), în bulbi şi fibre vegetale. Pectinele sunt substanţe hidrofile, care prin îmbibare cu apă se transformă în mucilagii. în fructele coapte pectinele se combină cu apă, glucide şi acizi în diferite concentraţii şi dau naştere la geluri. Pectinele intră în compoziţia membranei celulare, dar se pot acumula şi în vacuole. Aceste substanţe au acţiune coagulantă.
• d4. Celuloză.
Celuloza este un polizaharid ce constituie principalul component al membranei celulei vegetale. Conţinutul de celuloză variază considerabil la diferite tipuri de celule: astfel în ţesutul lemnos este în proporţie de 40 – 50%, pentru ca în celulele endospermului să ajungă la 1%, iar în stratul suberos al pereţilor secundari să lipsească. în plante celuloza este asociată cu alte substanţe: lignina, pectina, hemiceluloza, diferite răşini, lipide, glicozide, taninuri, etc. Celuloza este importantă pentru activitatea tubului digestiv.
• d5. Amidon.
Amidonul reprezintă rezerva de polizaharide cea mai însemnată din plantele verzi şi constituie principala sursă de glucide (oze) pentru alimentaţia omului şi hrana animalelor. Amidonul, rezultat în urma procesului de fotosinteză, se depozitează în seminţe, bulbi şi tuberculi, sub formă de granule de mărimi, structură şi aspect caracteristice pentru diferite specii vegetale. Granulele de amidon conţin pe lângă polioze constituente ale amidonului şi apă, fosfaţi, lipide, acizi graşi, etc. Amidonul are rol energetic.

e) Uleiuri eterice.
Uleiurile eterice se află sub forma unor picături refrigerente, volatile. Se întâlnesc, de exemplu, în celulele petalelor de Rosa canina (măceş), în perii secretori de la plantele familiei Labiatae. Pereţii celulelor în care se găsesc uleiuri eterice sunt, de obicei, suberizaţi, fiind astfel impermeabili. Uleiurile eterice se depozitează în vezicule intracelulare lipsite de membrană sau în cazul perilor secretori, după elaborarea lor în citoplasmă traversează peretele şi se acumulează într-o veziculă subcuticulară de unde se evaporă în atmosferă. Aceste substanţe sunt importante pentru efectul lor antimicrobian şi antiseptic.

f) Răşini.
Răşinile provin din oxidarea şi polimerizarea uleiurilor eterice. Sunt substanţe vâscoase, cu o compoziţie complexă, fiind un amestec de terpene şi acizi rezinici. Se găsesc în citoplasmă sub forma unor picături fine, strălucitoare, care difuzează în spaţii intercelulare sau se depozitează în cavităţi şi canale rezinifere.

g) Antociani.
Antocianii sunt pigmenţi răspândiţi în flori, fructe, frunze, rădăcini care îşi schimbă culoarea în funcţie de pH – ul celular. Cei mai cunoscuţi antociani sunt: peonina, malvina, cianina, rutinul, etc. Rolul lor este insuficient cunoscut.

h) Fitoncide.
Fitoncidele sunt substanţe volatile, similar antibioticelor, sintetizate de unele plante superioare (îndeosebi plantele din familiile Liliaceae, Cruciferae) şi au proprietăţi bacteriostatice, antibactericide şi antifungice.

i) Substanţe amare.
Substanţele amare formează o grupă în care pot fi încadrate substanţe de diferite structuri datorită unei singure proprietăţi organoleptice comune, şi anume: gustul lor este amar chiar şi în diluţii mari. Se întâlnesc frecvent la plantele din familia Compositae. Produsele amare pot fi: amare pure, amare mucilaginoase şi amare aromatice, acestea din urmă conţinând şi ulei volatil. Substanţele amare au acţiune tonic – amară, stomahic şi stimulează pofta de mâncare.

j) Acizi organici.
Acizii organici sunt compuşi care conţin una sau mai multe grupări carboxilice. Sunt larg răspândiţi în regnul vegetal, găsindu-se atât în stare liberă, cât şi sub formă de săruri sau esteri.

PLANTE MEDICINALE CULTIVATE

ALOE
Aloe arborescens L. – Fam. Liliaceae

Ecologie. Răspândire.
Aloe, cunoscută încă din antichitate, este originară din Africa Tropicală şi Meridională, unde atinge talia unui arbore. Iubitoare de aer şi lumină. Aloe este răspândită în sudul Africii. în România se cultivă ca plantă ornamentală de apartament.
Descrierea plantei.
Aloe este o plantă ierboasă, perenă, tulpina este înaltă până la 3 m, diametrul 5 – 8 cm, neramificată, cu internodii dese, palide. Frunzele cărnoase, persistente, dispuse în spirală, fără fibre, suculente, lungi de 45 – 60 cm, canaliculate, pe margini cu spini moi. Florile roşii, cu câte 6 stamine, cilindrice, drepte, lungi de 3 – 4 cm, concrescute la bază într-un tub scurt, dispuse în inflorescenţă densă, spiciformă. înfloreşte iarna.
Organul utilizat.
De la aloe se folosesc frunzele – Aloe folium – şi/sau planta – Aloe herba.
Recoltare.
De pe plante de aloe, în vârstă de 3 – 5 ani, se recoltează frunze sau părţi de plantă prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca. Se foloseşte în stare proaspătă sau sub formă de pulbere.
Principii active.
Produsul de aloe conţine capaloină, substanţă activă amară, precum şi derivaţi de antrachinonă.
Acţiune farmacologică. Recomandări.
Preparatele de aloe au importanţă terapeutică în medicina umană populară şi cultă. Principiile active pe care le conţine au rol bacteriostatic, în special faţă de bacilul Koch şi stafilococi, stimulent digestiv, purgativ. Folosită în constipaţie, indigestii, anorexie, ulcer, angină, gripă, dureri de cap, dureri de dinţi, scleroză, astenie, reumatism, plăgi, dermatite, arsuri, eczeme, ulceraţii, mastoidită, astm, alcoolism, astenie nervoasă. De precizat: în timpul tratamentului se exclud din alimentaţie laptele, ouăle şi se consumă cât mai multe fructe şi supe de legume.
Mod de administrare.
Uz intern: pentru tratarea constipaţiei cronice habituale decoct dintr-un vârf de cuţit de pulbere de plantă la 250 ml apă şi amestecat cu 1 – 2 linguri de miere de albine. Se fierbe 3 minute. Se strecoară. Se iau zilnic câte 3 linguri, înainte de mese.
în ulcer, gripă, angină, dureri de cap, dureri de dinţi, eczeme, scleroză, astm, astenie nervoasă, reumatism, alcoolism, se face cură de aloe pregătită dintr-un exemplar de 3 – 5 ani, neudat de 5 zile înainte de folosire astfel: într-un borcan de sticlă se ia 1500 g de plantă trecută prin maşina de tocat carne. Se adaugă 2500 g miere de albine de mai şi 3500 ml vin roşu, de 14 – 180. Se păstrează 5 zile într-un loc răcoros şi întunecos. Rezultă un extract cu o bună eficienţă terapeutică. în primele 7 zile se ia câte o linguriţă, de 3 ori pe zi, cu cca. 2 ore înainte de masă. După aceea se ia câte o lingură de 3 ori pe zi cu o oră înainte de masă. Durata curei este de 3 – 4 săptămâni.

în următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă:

Denumire ştiinţifică şi populară
Aloe arborescens aloe
Alte denumiri populare ale plantei Acţiune farmacologică Organ utilizat Mod de
administrare
doftor rol bacteriostatic, (faţă de bacilul Koch, stafilococi), stimulent digestiv, purgativ frunze,
părţi de plantă extract,
pulbere


Indice de boli tratate cu plante medicinale cultivate

A

Abces: bob, cartof, ceapă, gălbenele, in, muşeţel, pătlăgele vinete, praz, secară,
smochin, usturoi, varză.
Abces dentar: muşeţel, nalbă de cultură, nalbă de grădină.
Acnee: fasole, gălbenele, hamei, nap, pătlăgele roşii, praz, varză.
Adenită: nalbă de cultură, ştevie, varză.
Afecţiuni bucale: busuioc, pătrunjel, trandafir de dulceaţă, trandafir de lună, varză,
viţă de vie, zmeur.
Afecţiuni tiroidiene: varză.
Afte: busuioc, calomfir, ceapă, lămâi, morcov, trandafir de dulceaţă, trandafir de lu-
nă.
Albuminurie: ceapă, coacăze roşii, fasole, nuc, porumb, praz, ridiche roşie, tei, ţeli-
nă.
Alcoolism: aloe, ardei iute, ceapă, coacăz roşu, pătrunjel, praz, revent, varză.
Alergii: măslin, pelin, ridiche.
Alopecie (chelie): ardei iute, orz.
Amenoree: leuştean, pătrunjel, ridiche.
Amigdalită: bob, fenicul, lămâi, măslin, muşeţel, nalbă de cultură, nuc, păr, rozma-
rin, sfeclă de zahăr, sfeclă furajeră, tei alb, tei cu frunza mare, trandafir de dul-
ceaţă, zmeur.
Anemie: fasole, măr, morcov, orz, păstârnac, piersic, prun, pătlăgele roşii, pepene
galben, rozmarin, salată, sfeclă roşie, spanac, sparanghel, ştevie, varză, viţă de vie.


B

Bătătură: praz, revent, ricin, smochin, usturoi.
Bâlbâială: levănţică.
Blenoragie: hamei, liliac, salvie.
Blocaj renal: ştevie.
Broşită: asmăţui, busuioc, ceapă, chimen, cimbru de grădină, conduraşi, fenicul,
grâu, isop, morcov, nalbă de cultură, nalbă de grădină, nap, orz, ridiche, spa-
ranghel, stânjenel, tei, ţelină, usturoi, varză roşie, zmeur.
Broşită cronică: - pentru combaterea spasmului bronhic: isop,
- pentru combaterea tusei: fenicul,
- pentru fluidificarea şi eliminarea secreţiilor bronhice: nalbă de
cultură, nalbă de grădină,
- pentru combaterea infecţiei bronhice: busuioc, ceapă, cimbru de cultură, mărar, ridiche, usturoi, varză.