De docta ignorantia In theognosia apofatica a sfantului Dionisie Pseudo-Areopagitu

Descriere

Intra in conditia operei sa aiba o dominanta dar si sa poata fi citita din alte situari. Corpus-ul areopagitic este de o inalta teologie insa, trecut cu vederea, intregul filosofiei ar pierde considerabil si, tot asemenea, istoria limbii grecesti, istoria ideilor, istoria mentalitatilor. Tocmai de aceea, poate, la fel ca scrierile lui Augustin, apropiate de epoca lui Dionisie Pseudo-Areopagitul, corpus-ul este si intaritor pentru deprinderea dialogului, cel putin, intre teologie si filosofie, distincte dar pe cat de individualizate pe atat de apropiate prin complementaritate.

Cartea aceasta este scrisa de un teolog, prin formatie, insa autorul ei, parintele Ciprian Marius Closca, citeste corpus-ul areopagitic in ambele registre: teologic si filosofic. Aceasta inseamna ca, tinand seama de arhitectonica textului, se misca intre dominanta si ceea ce este secund cu scopul, de altfel atins, de a intregi hermeneutica filosofica prin cea teologica. Altminteri, banuiesc ca pierderea ar fi fost si de o parte si de alta. Cu siguranta insa, in lecturi exclusiviste, multe din sensurile teologiei si filosofiei areopagitice ar sta nedezvaluite.

Nu se poate altfel si, prin urmare, autorul cartii a pornit la drum cu aceasta convingere.

Nu era posibil altcumva pentru aceea ca opera in genere are o dominanta si registre secunde. In cazul corpus-ului areopagitic mai este ceva si inca deloc de margine. Anume, este apropiat de filosofie printr-o viziune neoplatonizanta, de care autorul cartii ia seama cu masura, asa cum se cuvenea.

Se impune o precizare.

In istoria unei filosofii care va fi facut „scoala” pot fi identificate trei mari momente sau ritmuri: primul este acela originar (origo), al doilea ar fi acela de succesiune imediata, post, ca ultimul sa fie de tip neo.

Nici chiar secventele post nu sunt neaparat prelungiri ale doctrinei primare, nicidecum acelea neo. Platonismul originar nu este urmat, nici in litera nici in spirit, de scolarhii de dupa moartea intemeietorului Academiei, adica de Speusippos si Xenocrates. Reconstructiile acestora, in mare parte platonizante, nu sunt simple succedanee. Daca putem vorbi de platonismul unuia si de platonismul celuilalt, acestea sunt, orice s-ar spune, cu diferente specifice intr-un gen. Specia poarta semnul genului, dar nu-l repeta la scara mai mica.

Neoplatonicienii sunt si mai individualizati. De fapt, neoplatonismul nu este un avatar al platonismului originar, desi porneste de la acesta. Nu insa de la „primul” platonism, de pana la dialogul Parmenides ci de la aporetica Unului si Multiplului din partea a doua a aceluia. Pe scurt, problema era urmatoarea: cum mintea noastra poate sa treaca, noncontradictoriu, de la Unu la Multiplu. Era si este problema de intemeiere in ordinea metafizica.

Aporetica din Parmenides era platoniciana tot asa cum ne-am obisnuit sa numim logica din Organon aristotelica, iar geometria din Elemente euclidiana. Ea, prin urmare, tine de exercitiul formal. De aceea, neoplatonicienii nu sunt platonicieni doctrinaristic. De la Plotin la Syrianos, de la acesta la Proclos si Damascius, cum gandim Unul si Multiplul deopotriva in identitate si deosebire este intrebarea. Fiecare in parte construieste un alt model ca substructura si astfel se disting unii de altii si toti de Platon. Numai ca, nu ceea ce ii separa este mai tare, ci de prima insemnatate este ceea ce ii strange intr-o istorie unica.

Problema ca atare se regaseste in corpus-ul areopagitic, indeosebi in Despre numirile divine si Despre ierarhia cereasca fara ca, in acest fel, ceva din originalitatea data de situarea sa dincoace de marea taietura istorica savarsita de crestinism, sa fie luata autorului, totusi, nestiut al corpus-ului. Acesta nu este si platonician cat este neoplatonician, cum nu era nici Plotin, nici Syrianos, nici Proclos, nici Damascios. Si cum nu aveau sa fie nici teologii si filosofii evului mediu prinsi in asa numita „cearta a universaliilor”. Caci, la limita, ce altceva erau cele 13 ipoteze cate vor fi fost identificate inca in epoca, decat ipoteze construite fictionalist (ce ar fi daca) privitoare la raportul dintre universalii si individuale, particularizare a problemei problemelor, aceea a identitatii si diferentei Unului si Multiplului, adica.

Insa chiar admitand un anume asimilism, platonismul originar (si nu acela, intr-un fel el insusi neo, din dialogul Parmenides) nu diminua sau nu estompa, fie si pe alocuri, individualitatea atat de tare a crestinismului. Sfantul Iustin Martirul si filosoful, Clement din Alexandria, Origen etc, n-au gresit asimiland filosofia grecilor. La urma urmelor, crestinismul, ca noua si marea religie a neamurilor, isi implinea mesajul universalist asumandu-si si trecutul cultural. Dar aceasta este alta problema nu fara de interes si ea pentru un dialog al culturilor.

Cum tot la fel nu este laterala nici problema apofazei, fundamentala atat in constructia teologiei, cat si in aceea a filosofiei; nici chiar in stiinta, Euclid definind punctul negativ: „punctul nu are nici o parte”.

Unu, nenascut si nepieritor, fara de inceput si fara de sfarsit, Dumnezeu, si tot asemenea in reconstructia filosofica principiul, dualitatea negativa (apofatica) era singura care permitea mintii noastre sa prinda in structurile ei logico-lingvistice pe acel ceva care, in sine, este de nenumit si de negandit. In traditia vetero-testamentara, in cea neo-testamentara, si apoi de la acestia la Nicolaus Cusanus apofatica are istorii particulare insa cu atingeri, cu interferente, cu treceri dintr-una in alta. Astfel daca in corpus-ul areopagitic se „simte” influenta ontologiei apofatice, Nicolaus Cusanus in De docta ignorantia (mai cu seama in I, 26) „reciteste” cu alta aplicatie Teologia mistica, o scriere de numai cinci capitole, si acestea scurte, dar de o concizie si de o profunzime rar intalnite. Pentru a nu mai vorbi de stilistica textului de o frumusete stranie.(…)