Pluralitatea aparenta de infractiuni-tomul 3

Descriere

în literatura juridică penală din ţara noastră o asemenea temă • Pluralitatea aparentă de infracţiuni • este tratată pentru prima dată monografic, de regulă, cursurile, articolele, lucrările de specialitatea rezervând acestei teme un spaţiu foarte restrâns, în cazurile când nu o ignoră aproape complet. Dar, chiar atunci când temei menţionate i se acordă o anumită atenţie, tendinţa autorilor este de a o simplifica la maximum, reţinând numai trăsăturile cele mai generale şi evidente ale acestui concept. Pentru a fi în măsură să adâncească tema aleasă, autorul s-a documentat ştiinţific, epuizând practic lucrările româneşti de specialitate. De asemenea, autorul a studiat lucrările reprezentative din literatura străină: germană, italiană, spaniolă, franceză, rusă, engleză şi americană. La această amplă documentare, autorul a adăugat o mare capacitate de reflecţie, de analiză critică a materialelor studiate, ceea ce i-a permis să-şi fundamenteze temeinic concluziile şi să identifice aspecte noi, originale, din perspectiva cărora s-ar putea analiza tema abordată. Preocupat să descopere sursa aparenţei în cazurile de pluralitate aparentă, autorul formulează o teză nouă, susţinând că în timp ce în realitatea de fiecare zi aparenţa între unitate şi pluralitate se explică prin intervenţia unor factori preponderent obiectivi, în sfera juridică penală aparenţa se explică prin intervenţia unor factori preponderent subiectivi. Aşa de pildă, în cazul contextualităţii, autorul remarcă, pe drept cuvânt, că succesiunea de acte componente săvârşite neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie, deşi ar părea că ne situează într-o pluralitate reală de infracţiuni, în fapt, existenţa unei interpretări unificatoare converteşte această pluralitate într-o aparenţă deoarece, în realitate, tratamentul contextualităţii este cel al unei unităţi reale, naturale de infracţiune. Dar, autorul este preocupat nu numai să explice sursa aparenţei, dar şi sfera de cuprindere a acesteia. Sub acest aspect, autorul depăşeşte cu mult ideile predecesorilor săi, care cuprindeau sub această denumire numai concursul de texte, concursul ideal de infracţiuni (pluralitate aparentă recunoscută numai de unii autori) şi, eventual, unitatea legală de infracţiune (infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă). Studierea aprofundată a temei îl conduce pe autor la identificarea şi a altor ipoteze de pluralitate aparentă decât cele pe care le-au avut în vedere autorii din trecut, făcând o distincţie originală între pluralitatea aparentă propriu-zisă de infracţiuni şi pluralitatea aparentă improprie de infracţiuni. în prima categorie autorul situează acele infracţiuni în conţinutul cărora apare explicit ideea de pluralitate de infracţiuni, deşi în realitate ne aflăm în cazul unei unităţi reale, naturale sau legale de infracţiune, în timp ce în a doua categorie de pluralitate aparenţa apare numai ca urmare a interpretării conţinutului infracţiunii, în realitate şi aici existând o unitate reală de infracţiune. Fiecare dintre aceste două categorii de pluralitate aparentă constituie obiectul unor capitole distincte ale lucrării (capitolele II şi III). în cadrul capitolului II al tezei pluralitatea aparentă propriu-zisă este analizată mai întâi sub forma concursului de norme (sau de texte), cu sublinierea principiilor în raport cu care se identifică norma aplicabilă dintre cele care formează concursul de norme, şi anume: principiul specialităţii, al subsidiarităţii, al consumpţiunii, al alternativităţii, principii bogat exemplificate în lucrare, cu soluţii din jurisprudenţă şi cu ample referiri la autori români şi străini. Autorul subliniază particularităţile fiecărui principiu după care se determină norma aplicabilă, dar şi soluţiile în cazul în care unele din aceste principii s-ar aplica concomitent. Trecând la o altă categorie de infracţiuni care intră în compunerea aparenţei propriu-zise de pluralitate, autorul analizează pe larg problematica concursului ideal de infracţiuni, ###spre a răspunde la întrebarea dacă această formă de concurs reprezintă o pluralitate reală sau o pluralitate aparentă de infracţiuni. După ce supune discuţiei diferitele concepţii exprimate şi diferitele soluţii legislative, autorul optează pentru soluţia concursului ideal ca pluralitate aparentă de infracţiuni [soluţie adoptată şi de noul Cod penal, consacrat prin Legea nr. 301/2004, dar respinsă de Proiectul noului Cod penal elaborat de Ministerul Justiţiei, care se situează pe poziţia legii penale în vigoare privind concursul ideal de infracţiuni ca o pluralitate reală (nu aparentă) de infracţiuni]. Tot în cadrul pluralităţii aparente propriu-zise autorul situează infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă, cu ample referiri la practica judiciară şi la doctrina română şi străină. în acest cadru, autorul discută posibilitatea infracţiunii continuate în cazul pluralităţii de subiecţi pasivi ai faptelor componente ale acestei infracţiuni în materia infracţiunilor continuate contra persoanei, ajungând la concluzia consacrată în doctrina şi jurisprudenţa română actuală că în situaţia de mai sus nu se poate vorbi decât de un concurs real de infracţiuni şi nu de o infracţiune continuată. Autorul are rezerve, justificate, în ce priveşte posibilitatea unui concurs real de infracţiuni şi în cazul infracţiunilor contra patrimoniului; după părerea sa, existenţa unor proprietari diferiţi ai bunurilor neputând justifica un eventual concurs real de infracţiuni în această situaţie. Idei originale exprimă autorul şi în legătură cu întreruperea continuităţii la infracţiunea continuată. După examinarea diferitelor păreri exprimate în materie, autorul respinge ideea absolutizării vreunuia dintre momentele desfăşurării procesului penal ca reprezentând o întrerupere a continuităţii (de pildă, concepţia după care începerea urmăririi penale sau a judecăţii, ori pronunţarea unei hotărâri definitive ar întrerupe automat continuitatea), autorul demonstrează că, întrucât organul judiciar sesizat cu soluţionarea unei infracţiuni continuate nu poate să pronunţe o soluţie decât pe baza actelor săvârşite până la sesizarea sa, nu şi pe baza actelor viitoare, chiar dacă inculpatul a continuat să comită infracţiuni şi după sesizarea organului judiciar, în mod inevitabil va exista, pe lângă o întrerupere naturală a continuităţii, şi o întrerupere juridică a continuităţii (în limitele actelor comise până la sesizarea organului judiciar). Ca urmare, continuitatea infracţiunii continuate va putea fi considerată că s-a întrerupt la organul de urmărire penală deoarece acesta ar putea examina numai actele comise până la sesizarea sa, după cum continuitatea se poate întrerupe în momentul sesizării instanţei de judecată dacă instanţa adaugă la actele anterioare, actele săvârşite până în momentul judecăţii, sau se întrerupe în momentul pronunţării hotărârii definitive, dacă în acest moment au fost luate în seamă, prin extinderea învinuirii şi actele materiale noi, săvârşite de inculpat după trimiterea sa în judecată. în capitolul III al lucrării autorul tratează despre pluralitatea aparentă improprie de infracţiuni, abordând în acest capitol unitatea naturală simplă de infracţiune cu pluralitate de acte contextuale, infracţiunea continuă succesivă, infracţiunea deviată, complexitatea naturală, infracţiunea progresivă şi infracţiunea de obicei. în toate aceste situaţii, autorul identifică o pluralitate aparentă de infracţiuni rezultată din modul de interpretare a conţinutului fiecărei categorii de infracţiuni, chiar dacă în realitate suntem în faţa unei unităţi reale de infracţiune, cu toate consecinţele legate de aceasta. S-ar putea discuta dacă şi infracţiunea de obicei ar merita acest statut deoarece, spre deosebire de celelalte cazuri, actele componente ale infracţiunii de obicei nu pot fi interpretate că ar constitui, privite izolat, infracţiuni autonome, ci numai totalitatea lor conferă infracţiunii caracterul de infracţiune de obicei, ca unitate reală de infracţiune.### Privită în ansamblul ei, lucrarea tratează monografic o problemă nouă, neabordată în acest fel în literatura de specialitate. Autorul, pe baza unei ample documentări şi a unor reflecţii profunde, a reuşit să prezinte sub toate aspectele tema aleasă, formulând multe idei noi, care depăşesc sensibil stadiul cunoaşterii în această materie. Chiar dacă unele din părerile autorului ar putea fi contestate, nu se poate nega caracterul documentat al concluziilor pe care le desprinde, ca şi temeinicia şi profunzimea reflecţiilor sale. Ca stil, lucrarea se caracterizează printr-o exprimare clară, curgătoare, cu folosirea corespunzătoare a noţiunilor tehnice, de specialitate, ceea ce înlesneşte pătrunderea în universul de idei şi de demonstraţii ale autorului. Sistematizarea lucrării este corespunzătoare, autorul reuşind să sintetizeze convingător în fiecare capitol bogăţia de informaţii şi reflecţii pe care îşi sprijină concluziile formulate. Prof. univ. dr. George Antoniu, director ştiinţific al Institutului de Cercetări Juridice „Andrei Rădulescu” al Academiei