Izgonirea din Rai. Convorbiri cu Ion Irimescu

Descriere

Ion Irimescu: Arta mea a fost o luptă permanentă ca să duc ce aveam în cap la o realizare convenabilă din punct de vedere artistic... La baza fiecărei lucrări au stat sentimentele mele. Arta nu este determinată ştiinţific. în artă nu ştii de unde vin ideile şi cât durează transpunerea lor în practică. Frământările mele în singurătatea atelierului au dus la operele mele.Zoe Iustina Martin (Bad Kreuznach, decembrie 2002): "L-am cunoscut pe Maestrul Ion Irimescu în 1979 la Cluj, la îndemnul soţilor Maricica şi Nicolae Ghilcoiaşiu, cadre universitare din Cluj, fini cunoscători ai artei româneşti moderne. Maestrul Irimescu venea deseori, împreună cu soţia sa, Eugenia Augustina, căreia toată lumea îi spunea Jeni (cu excepţia soţului ei, care i se adresa invariabil cu "Jeniţa") la Ioan şi Margareta Sima, între cele două familii existând o mare prietenie. La rândul meu eram foarte bună prietenă, de câteva decenii bune, cu Ioan Sima şi apoi, după ce s-a căsătorit, şi cu soţia sa, Margareta. Deseori, în această companie eram invitaţi la familia doctorului profesor Oancea, unde soţia sa, Maria, o mare colecţionară de artă, era o amfitrioană desăvârşită. (...) în atelierul său de pe Pangrati, Ion Irimescu m-a primit întotdeauna foarte frumos, iar ceea ce am remarcat la el era o răbdare ieşită din comun, îmi vorbea mult despre lucrările pe care le executa. Ţin minte că lucra atunci la un mare bust al lui Mihai Eminescu. Pentru Maestru, viaţa sa toată erau lucrările sale şi nimic altceva. Bineînţeles, în afară de Jeniţa, la care ţinea ca la ochii din cap. Cât priveşte comunismul "atotbiruitor", Maestrul părea că nu-l sesizează, trăia într-o lume a lui, aproape închisă, lumea Artei, ura politica. Nu s-a sfiit să-mi spună aceste lucruri. (...) Pe mine nu m-a interesat aşadar în principal opera Maestrului, care este de resortul criticilor de artă, ci m-a interesat Omul Ion Irimescu. Omul care poate s-a ascuns în spatele lucrărilor sale, nu a vrut, dintr-o modestie excesivă (sau poate mai degrabă, dintr-o anumită eleganţă), să fie devoalat. (...) L-am găsit pe Ion Irimescu în plină formă, incredibilă la un om care mai are puţin şi va face suta de ani... Memoria îi este mereu trează, este de necrezut cum Maestrul îşi poate aduce aminte de întîmplări mărunte, petrecute cu 70-80 şi chiar cu aproape 100 de ani în urmă. Desigur, ca la orice persoană în vârstă (dar oare numai la persoanele în vârstă?), Maestrul mai încurcă anii. Poate nu este neapărat o scădere de memorie, ci felul de viaţă, atemporal, al Maestrului, pe care nu l-a interesat timpul care s-a scurs peste el. Pentru a face o carte de memorii, chiar sub forma unui dialog, cât mai concordantă cu realitatea, am reluat multe din temele discutate cu Maestrul, unele chiar de cinci ori... Ce răbdare a avut cu mine Ion Irimescu... Dedic această carte Maestrului Ion Irimescu, cu ocazia viitoarei aniversări a 100 de ani de viaţă. La Mulţi Ani, Maestre!"Zoe Iustina Martin s-a născut în Satu Mare, la 20 iulie 1926, într-o familie de intelectuali greco-catolici. Tatăl, Traian Burcuş, doctor în drept, a fost după crearea României Mari primar al municipiului Satu Mare. Bunicul din partea mamei, Iosif Nistor, notar, a fost un cunoscut luptător pentru drepturile naţionale ale românilor din judeţul Satu Mare, având un rol important la alipirea acestui judeţ la România Mare. Zoe Iustina Martin îşi începe studiile la Satu Mare, dar este obligată să le întrerupă în septembrie 1940 din cauza Arbitrajului de la Viena. Pleacă în Refugiu cu familia, peregrinând prin Arad, Giurgiu, Valea Călugărească, Ploieşti, Cernăuţi şi Alba Iulia, unde în 1945 îşi ia bacalaureatul. între 1944 şi 1949 este studentă la Facultatea de Chimie a Universităţii Regele Ferdinand din Cluj (rebotezată ulterior Babeş-Bolyai). în 1945 ia parte la greva studenţească anticomunistă din Cluj. între 1949 şi 1953 lucrează la Baia Mare, în cadrul "Sanepidului", iar din 1953, până la pensionarea survenită în 1981, este chimistă principală în cadrul laboratorului de biochimie de la Spitalul-Policlinică nr. 1 din Oradea. în 1978 înfiinţează la Oradea laboratorul de hormonologie, iar în 1981 reuşeşte să emigreze în Germania Federală, unde trăieşte şi în prezent, în localitatea Bad Kreuznach din landul Renania-Palatinat. în 2001 a publicat în România (la editura Ars Longa din Iaşi) volumul de memorii Călător prin trecutul meu, care s-a bucurat de aprecierea unanimă a criticii. în prezent are în lucru volumul Faţa Afroditei, amintiri despre pictorul Ioan Sima.