Mihai ZAMFIR (n. 1940), profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, specialist în stilistică, istorie literară şi literatură comparată, profesor la Universitatea din Lisabona (1972-1975), fondatorul secţiei de limba şi literatura portugheză de la Universitatea din Bucureşti (1975), ambasadorul României în Portugalia (noiembrie 1997 – mai 2001) şi ambasadorul României în Brazilia (2007-2012). A publicat numeroase sinteze de specialitate: Proza poetică românească în secolul XIX (1971), Introducere în opera lui Al. Macedonski (1972), Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian (1976), Poemul românesc în proză (1981), Formele liricii portugheze (1985), Cealaltă faţă a prozei (1988), Din secolul romantic (1989), Discursul anilor ’90 (1997), Jurnal indirect I (2002), Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române (vol. I, 2011, 2012; vol. II, 2017). A mai publicat romanele Poveste de iarnă (1987), Acasă (1992), Educaţie tîrzie (2 vol., 1998-1999), Fetiţa (2003), Se înnoptează. Se lasă ceaţă (2006), În aşteptare (2020) şi o selecţie a articolelor sale apărute după 1990, Jurnal indirect (1990-2015) (2015).
