Nu este uşor să scrii despre o carte a cărei postfaţă e semnată de Emil Hurezeanu, o carte care a fost prezentată de Dan C. Mihăilescu şi care a fost dezbătută de Ion Cristoiu cu însăşi autoarea, încă înainte de lansarea volumului pe piaţă, dar mai ales după lansarea cărţii şi la Timişoara ca şi prezenţa Adrianei Săftoiu la o televiziune locală sub semnificativul generic „Vocile puterii – puterea vocii şi a pixului“, emisiune care e ca o mărturie de credinţă că purtătorul de cuvânt interferează cu jurnalista, o jurnalistă care este totodată un fin observator şi analist al fenomenului politic contemporan.

Şi totuşi... Eu nu sunt decât acel cetăţean care nu a avut nicicând de-a face cu cercurile guvernamentale sau prezidenţiale şi care nu are nici un fel de informaţii din acea zonă. Dincolo de prezenţa purtătorilor de cuvânt pe micul ecran, de mesajele lor rostite sau citite, de câteva conferinţe de presă urmărite cu mai mult sau mai puţin interes, mă aflam în faţa unei cărţi incitante doar prin titlu şi prin comentarii. M-am înarmat aşadar în minte, înainte de lectură, cu simplul model al comunicării de masă a lui Harold D. Laswell:cine - (comunicator) - spune ce - (conţinut) prin ce mediu - (TV, radio, ziar) cui - ( receptor, adică noi toţi) cu ce efect , la care s-au adăugat ulterior întrebări de genul de ce ( facând referire la cauzele actului de comunicare) şi cum (adică prin ce mijloace, în cazul nostru prin comunicatul sau conferinţa de presă). Şi mi-am mai imaginat că actul de comunicare, indiferent la cel nivel, implică dincolo de comunicator şi de mesaj preponderent pe ascultătorii-receptori, deci pe cei care nu sunt doar reprezentanţii (acreditaţi ai) presei, ci mai ales partea civică, la care trebuie să ajungă mesajul celor care ne conduc. Exact acest aspect a vrut să-l promoveze Adriana Săftoiu, acest aspect şi l-a asumat ca purtător de cuvânt. Dar, aşa cum o spun şi alţii câţiva, comunicarea de acest tip este incă deficitară (cel mai pregnant recunoşte această carenţă probabil Despina Neagoe).



Cartea poate fi citită pe trei paliere distincte: cel al politicienilor despre a căror epocă şi activitate vorbesc purtătorii de cuvânt, cel al purtătorilor de cuvânt la instituţiile de vârf ale ţării (preşedinţie şi guvern), şi cel al autoarei însăşi. Nu-mi voi permite să comentez activitatea politicienilor, voi spune doar că apar când cu tuşe negative, când cu tuşe pozitive (până la laudatio, sugerându-mi, pe alocuri, adevărate coregrafii retorice), probabil în funcţie de raportul mai mult sau mai puţin bun între partenerii de comunicare. (Ilustrativ în acest sens este portretul făcut lui Ion Iliescu, probabil în opoziţie cu cel al lui Adrian Năstase, care, pare-se, s-ar fi putut lipsi de purtătorul de cuvânt, creând o instituţie paralelă acestuia, aşa cum rezultă din cele relatate).

Purtătorii de cuvânt, 16 la număr, provin cel mai ades din mediul ziariştilor. Este un avantaj? Unii răspund argumentat pozitiv, alţii nu. Modelul tuturor este, prin felul său unic de a munci şi de a concepe politica, Bogdan Bagdasar. Analizele făcute de purtătorii de cuvânt fenomenului politic sunt situate în contextul dat, în epoca respectivă, corelate cu şi posibilităţile politice ale vremurilor. Mie personal nu-mi este clar dacă şi în ce măsură ar putea fi vorba şi despre o manipulare politică (în măsura în care mesajele ajung şi la societatea civilă). Subtextul dialogurilor sugerează însă oboseala cetăţeanului faţă de explicaţiile politicienilor, mereu aceleaşi, fie că sunt transmise de către purtătorii de cuvânt, fie rostite de politicieni în direct.



Ce rol şi-a asumat Adriana Săftoiu în această carte? La prima privire pe cel de dirijor al discuţiilor: ea lansează discret întrebări, cu foarte mult tact, lăsând să curgă fluent „povestirile” interlocutorilor, intervenind doar pe ici , pe colo, cu câte o întrebare, dar nicicând cu o intervenţie care ar putea da expunerii un alt curs. La o a doua privire constaţi însă de câtă luciditate - nu de emoţie - dă dovadă în intervenţiile sale. Semnificative sunt mai ales acele pagini din carte – tipărite cu fonturi italice – în care Adriana Săftoiu îşi expune propria optică asupra instituţiei purtătorului de cuvânt, în care se dovedeşte a fi totodată o pertinentă ”ştiristă” de analiză, o aproape prea bună cunoscătoare a fenomenelor politice, căci subtextul sugerează mai mult decât spun cuvintele ei. Aceste pagini pot şi trebuie să fie citite separat, ele se constituie într-un crez de o superbă ţinută politică şi etică.

Cred că nu putem trece în mod conştient prin lumea noastră de azi fără a fi avut această carte în mână. Îmi doresc din tot sufletul ca Adriana Săftoiu să scrie cât mai mult, să ne conştientizeze nouă, civililor, ce se întâmplă în mod real în jurul nostru. Şi mai mult decât orice mi-aş dori o carte despre manipularea politică de după 1989.